Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick
Un Nixon lucid nu ar fi scăpat situația de sub control și nu ar fi lăsat ca afacerea Watergate să ia amploarea ce l-a scos din circuitul politic american. Când a fost acuzat, pe bună dreptate, în 1952, că a luat mită, s-a descurcat de minune, făcându-și o autocritică lacrimogenă prin care a reușit să întoarcă opinia publică împotriva acuzatorilor săi. Dacă al doilea succes la prezidențiale nu i s-ar fi urcat la cap, ar fi reușit, deoarece toți au recunoscut că era bun de gură, să dezamorseze furia americanilor înainte ca aceasta să-l măture de pe arena politică. Nixon a scăpat din vedere un lucru de care trebuie să țină cont toți politicienii: mulțimea celor simpli se bucură nespus de mult atunci când cei aflați la putere ajung în situația când pierd totul. Eșecurile personale catastrofale ale celor ce conduc au fost mereu motiv de bucurie, ajunsă pe culmile delirului, pentru prostime. ĩn primăvara anului 1973, presat de procurorul special, ce se ocupa de afacerea Watergate, Archibald Cox din Harvard, Nixon, obsedat că este înconjurat numai de dușmani, pierde definitiv capacitatea de a mai fi lucid. Felul său de a gândi, rece ca un aisberg, se topește acum, din cauza excesului canicular al acuzațiilor. I se cerea să predea înregistrările efectuate ilegal. ĩn primul moment, după cum își aduc aminte și cei implicați în aranjarea ascultărilor ilegale, Nixon se uita la benzile magnetice, le contempla îndelung, închis într-o tăcere apăsătoare, dând impresia că nu vroia să se despartă de ele. Din păcate pentru el, era așa de derutat că nu a mai fost în stare să ordone distrugerea lor. Din ceea ce le spunea unora, mai apropiați de el, aceștia au constatat cu uimire că acele nenorocite de benzi magnetice ajunseseră să fie considerate de Nixon ca ceva ce făcea parte din el. Despărțirea de ele, distrugerea lor echivala, pentru Nixon, cu asasinarea unei părți din sufletul său. Ajunsese să declare că benzile magnetice sunt viața sa, că sunt proprietatea lui. “Ce tot insistă să le dau benzile, oamenii ăștia cu justiția lor? Pot ei să priceapă ceva?” Nixon ajunsese într-o stare de surescitare nervoasă așa de mare încât le spunea tuturor, că erau sau nu dispuși să-l asculte, că este nevinovat. Insista să fie crezut că nu a făcut nimic rău. Se comporta de parcă era drogat. Simțea că-i fuge pământul de sub picioare. Până la urmă, pentru a lămuri cazul Watergate, Senatul l-a însărcinat pe Sam Erwin cu aflarea adevărului. Sam Erwin era considerat o autoritate. Popularitatea sa în rândul americanilor de rând se baza pe faptul că indiferent de subiectul pe care-l aborada, nu uita să folosească drept argument citate din Noul Testament. Sam Erwin, din cauza vârstei pe care o avea și a aspectului său fizic, inspira întotdeauna încredere. Mulți se întrebau dacă Sam Erwin, spre deosebire de Cox, va reuși să-l determine pe Nixon să spună adevărul. Speranță zadarnică. Din cauza faptului că senatorul Sam Erwin, prin aspectul său fizic, îi aducea aminte de tatăl său, Frank, băcanul ratat din Whittier, Richard Nixon nu a cedat și nu a mărturisit nimic. Pentru a evita periculoasa întâlnire, Nixon a preferat să se interneze în spital. “O gripă virală ce a provocat o pneumonie”, au declarat medicii, interzicând ca președintele Statelor Unite să fie deranjat. ĩn realitate, Nixon a fost supus unei binefăcătoare psihoterapii.
Din nefericire, adevărata boală pe care o avea, psihonevroza obsesională, nu se putea vindeca nici cu ajutorul sfaturilor psihiatrilor, nici cu ajutorul medicamentelor. ĩn paralel, justiția își urma cursul ei, sub coordonarea judecătorului John Sirica. Unul câte unul, oamenii ce au executat ordinele lui Nixon, sunt arestați și cercetați în stare de arest. Printre ei, John Dean, John Mitchell, ministrul Justiției. Nixon și-a luat mâna de pe ei. Pentru a-și salva pielea, aceștia încep să vorbească, să-l acuze pe Nixon.
desfășurarea sa, istoria nu ține cont de starea de sănătate a celor aflați la conducerea Statelor. Nici în Statele Unite, nici oriunde în lume. ĩn octombrie 1973, arabii atacă Israelul, războiul din timpul sărbătorii Yom Kippur fiind în plină desfășurare. Criza provocată de arabi se poate transforma într-un conflict mondial. Până la urmă, lumea răsuflă ușurată: conflictul arabo-israelian este potolit. Ce soartă ar fi avut omenirea dacă alți oameni nu s-ar fi implicat pentru a stopa alunecarea politică pe o pantă ce devenea tot mai periculoasă, mai ales că la comanda Statelor Unite se afla un individ psihonevrotic obsedat, având puterea de a declanșa un atac nuclear ce ar fi antrenat întreaga lume într-un conflic mortal? Politicienii americani încep, tot mai des, să se întrebe dacă Nixon este în toate mințile. Nimeni nu a uitat că Nixon este cel care a preferat să prelungească nepermis de mult conflictul cu Vietnamul. ĩn jurul lui Nixon, totul începe să se prăbușească. Justiția americană îl obligă pe vicepreședintele Spiro Agnew să dea socoteală. Acesta este obligat să demisioneze deoarece a fost convins că se bagă într-o afacere ce nu este în regulă. Până la urmă, se dovedește că Spiro Agnew este un infractor de doi bani. Gerald Ford va deveni vicepreședintele Statelor Unite. ĩn octombrie, Archibald Cox revine în prim planul vieții politice americane prin faptul că insistă să-i fie predate faimoasele benzi magnetice. Pentru a scăpa de presiunile exercitate de Cox, Nixon ordonă să fie destituit. Biroul lui Cox și ale ministerului Justiție sunt sigilate de F.B.I.
La aflarea acestei ultime isprăvi a lui Nixon, opinia publică reacționează imediat. Oamenii ies în stradă, cearându-i socoteală lui Nixon. Din nou, Casa Albă este asediată de mulțimea nemulțumită. Mii de automobiliști se strâng în jurul ei. ĩși exteriorizează furia clacsonând continuu, cerând destituirea lui Nixon. Întreaga magistratură este împotriva lui Nixon. Onoarea justiției americane este în joc. De data aceasta, puterea executivă cedează. Patru sute cincizeci de mii de telegrame de protest sunt expediate la Washington. Senatorii desemnați să ia o hotărâre dau din colț în colț. ĩn data de 26 decembrie 1973, speriat, cu nervii la pământ, Nixon pleacă
de la Casa Albă pentru a se piti în cel de-al doilea bunker californian pe care îl are, la San Clemente.
Cândva, multă vreme a fost admirată atât capacitatea sa de a se lupta cu adversarii, cât și încăpățânarea de care a dat dovadă. Ultimii oameni care au rămas de partea sa, așteaptă să vadă riposta sa. Aceasta va avea loc în aprilie 1974: un discurs televizat, transmis pe tot cuprinsul Statelor Unite. Inconștient, Nixon își etalează tupeul ieșit din comun. Nu se mai oprește din vorbit. ĩn spatele lui se văd treizeci și opt de volume legate în piele, pregătite pentru membrii comisiei juridice. Nixon explică: în aceste volume sunt consemnate discuțiile pe care le-a avut cu alți oameni, dovada nevinovăției sale. Se vede clar că minte, că nu mai este în stare să facă deosebirea între adevăr și minciună. Poveștile pe care le servește opiniei publice sunt pline de grosolănii și obscenități. Venite de la un șef de Stat, irită, enerveazâ, îngrozesc. Furtuna ce-l va mătura pe Nixon, se apropie. Este limpede: pentru salvarea onoarei Statelor Unite, acest imoral și respingător individ trebuie alungat de la Casa Albă.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. ĩn altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împăr¡irea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
