Lumea, condusă de bolnavi (38)

Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
Fiind la curent cu datele sondajului din mai 1976, majoritatea politicienilor americani s-au ferit să facă, în discursurile lor, referiri la trecutul istoric al Statetelor Unite. Ei înțeleseseră foarte bine că se adresau unui tineret, în cea mai mare parte, incult, iar dacă doreau să-și atingă scopul, trebuia să vorbească pe înțelesul celor strânși săi asculte.
Fenomenul răspândit al inculturii a fost cunoscut din plin și de Bătrânul Continent, după al Doilea Război Mondial. Între 1939 și 1945, Europa a depășit toate recordurile în materie de oroare, lacrimi provocate de suferință și sânge vărsat, în rândul militarilor sau civililor. Peste tot, războiul a lăsat în urma sa numai ruine. Numai în Europa au murit treizeci și șapte de milioane de oameni din totalul de patruzeci de milioane de victime cât a lăsat în urma sa acest conflict mondial. La aceasta se adaugă douăsprezece milioane de persoane de diferite rase, naționalități, orientări filozofice și religioase ce au fost deportate de naziști în lagărele de concentrare, unde au fost împușcate, spânzurate, gazate și arse. Cei ce au reușit să scape cu viață, din aceste infernuri, au purtat toată viața, cu ei, sechelele fizice și psihice, provocate de “ordinea neagă“ instaurată de fascism. Tânăra generație de după al Doilea Război Mondial nu va mai fi interesată de ceea ce s-a întâmplat în acea perioadă, nemaidând doi bani pe eforturile făcute de părinții și bunicii lor pentru a scăpa cu viață, trăind cu frica zilei de mâine, printre ruinele orașelor. Dovada că tânăra generație nu este capabilă să facă deosebirea clară între fostele și actualele forțe de ordine sunt inscripțiile de pe zidurile orașelor: “CRS = SS”, apărute în urma confruntărilor de stradă între forțele de ordine ale poliției și tinerii contestatari. Actuala generație pune semnul egal între actuala poliție și SS, neștiind care au fost în realitate excesele monstruoase ale unor asasini stăpâniți, în acțiunile lor de stradă, de o ură isterică. Aceastâ ușurință de a face o comparație exagerată în semnificația sa socială, scoate la iveală un alt aspect teribil: tinerii habar nu au care au fost îngrozitoarele realități sociale din perioada regimului hitlerist. Ceea ce este mai trist este faptul că realitatea hitleristă, când este evocată, nu mai provoacă indignare în rândul tinerilor. Ei sunt indiferenți. Pe măsură ce trece timpul, ororile hitlerismului devin tot mai palide, ajungând să fie date uitării de către tânăra generație. Este ca și cum, prin această uitare și indiferență, tânăra generație își răscumpără libertatea de a evolua social așa cum dorește ea.
Din fericire, un grup restrâns din cadrul acestei tinere generații, cel al istoricilor, și-au asumat misiune ca trecutul să nu fie dat uitării. Fiind destul de abili, istoricii acestei tinere generații, au știut cum să procedeze pentru a evita legea desuetă ce protejează secretele de Stat, pe o perioadă de cincizeci de ani, scoțând la lumină, înainte de termenul prevăzut prin lege, dovezile și documentele ce au permis ca Adolf Hitler și Benito Mussolini, căpcăunul și perversul, să fie făcuți vinovați de declanșarea infernului. De asemenea, studiile acestor tineri istorici au scos la iveală faptul că politicienii perioadei interbelice au dat dovadă de o crasă incapacitate, din cauza fricii sau orbirii ideologice, de a bloca la timp declanșarea dezastrului mondial, deși înțelegeau destul de limpede ce pericol se profila la orizont, pentru toate națiunile europeene. În plus, evoluția medicinei a adus o importantă contribuție la cunoașterea, în profunzime, celor mai mari protagoniști ai celei mai macabre farse a istoriei. Cei doi dictatori, Hitler și Mussolini, ce au răspândit moartea în numele purității rasiale, nu au corespuns modelelor generale de sănătate fizică și mentală: sângele infectat le-a contaminat celor doi atât trupul, cât și mintea. În fața acestor doi bolnavi au cedat politicieni contemporani cu ei, deși dispuneau de suficiente pârghii diplomatice și forțe armate pentru a frâna începutul degringoladei ce va transforma Europa într-o ruină fumegândă. Din rândul politicienilor îngenunchiați de Hitler și Mussolini ies în evidență mai ales doi, atinși și ei de boli ce au fost argumente notabile pentru a justifica faptul că au cedat cu ușurință: primul ministru britanic Neville Chamberlain și generalul francez Maurice Gamelin. Și unul și celălalt știau de ce boli suferă, afecțiuni ce au diminuat capacitatea lor de a reacționa. În ciuda acestui fapt, amândoi s-au încăpățănat să-și asume niște sarcini pe care, în realitate, nu le-au putut duce până la capăt. În consecință, au cedat nepermis de mult, iar lumea a plătit scump incapacitatea lor de a reacționa corect pentru a bara ascensiunea lui Hitler și Mussolini.
Să revenim la anul 1939, anul I când istoria lumii a fost dată peste cap. Franța își încredințase soarta lui Édouard Daladier, cincizeci și cinci de ani, de un an de zile președintele Consiliului. Îndesat, cu gâtul gros, umerii largi, Daladier a păstrat în pronunție accentul din Vaucluse, o regiune vestită pentru faptul că în acest loc, din cauza condițiilor atmosferice, recoltele se strângeau de timpuriu. Tatăl său, brutar în Car-pentras, i-a inculcat o probitate intelectuală scrupuloasă, apreciată de toată lumea. Pentru ași plăti studiile, Daladier a trebuit să lucreze de tânăr. Și-a susținut examenul de licență la Lyon, sub îndrumarea lui Édouard Herriot, ulterior devenind discipolul acestuia, în politică. Timp de douăzeci de ani de radicalism, se va specializa în rezolvarea problemelor publice, ajungând să fie reprezentantul aspirațiilor micii burghezii franceze. În toată această perioadă, se va feri să adere la noile curente din politică. A fost de șaptesprezece ori ministru, de cele mai multe ori la ministerul Apărării, reușind de fiecare dată să fie pe placul superiorilor săi ierarhici. În timpul celei de-a IlI-a Republici, a fost de două ori președintele Condiliului de miniștri. Contempo-ranilou le-a lăsat impresia că este singurul care se va descurca cu brio în vremurile ce se anunțau dificile. Hitler a considerat că are cu cine vorbi. Datorită profilului său fizic, încăpățânării de care a dat dovadă și stilului său de a ataca brusc, Daladier a fost poreclit “taurul din Vaucluse”. Cam acestea sunt detaliile ce stau la baza legendei Daladier. Adversarii săi politici nu s-au ferit să spună despre el că nu are coarne de taur, ci de melc. Comentatorii politici din perioada respectivă au spus despre Daladier că era indolent, visător, fatalist și impulsiv, caracteristicii ce erau des folosite de către adversarii săi politici. Cu toate acestea, nici cei mai îndârjiți adversari politici nu au observat că, de fapt, Daladier era incompetent. Realitatea este că, fiind destul de abil în ascunderea, de ochii opiniei publice, a incompetenței de care dădea dovadă, Daladier era, de fapt, un politician periculos pentru interesele Franței. Daladier, deși timid, reușise să câștige întreaga încredere a militarilor. Trebuie spus că timiditatea este ultimul lucru de care are nevoie un politician pentru a se impune. Cu toate acestea, Daladier, așa timid cum era, a reușit să se impună în fața tuturor.
Cel pe care Daladier îl cultivă cu asiduitate este generalul Maurice Gamelin, în vârstă de șaizeci și șapte de ani, în 1939. Gamelin este mic de statură, slab, cu un comportament foarte politicos, grijuliu să placă tuturor. Gesturile pe care le folosește în public îți lasă impresia, când vorbește, că binecuvântează pe toți cei din jurul său. Toată lumea este de părere că, datorită generalului Gamelin, Franța are cea mai bună strategie militară pentru a ține dușmanii la respect. Datorită lui Gamelin, bătălia de la Marna, din 1914, a fost un mare succes, o zdrobitoare victorie pentru Franța. Panurile acestei răsunătoare victorii au fost întocmite de generalul Gamelin, în umbra mareșalului Joffre. Se spune că de la Jof-fre, generalul Gamelin a moștenit doctrina militară, talentul de a dirija o bătălie, experiența folosită pe câmpul de luptă.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. În altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.