Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
Spirit luminos, de o subtilă inteligență, republican până-n măduva oaselor, din 1935 Gamelin devine șef de stat-major general. Gamelin are o armă secretă ce-l ajută să ia decizii eficiente: se izolează. “Un ofițer superior tebuie să stea cât mai departe de detalii, spune el. în caz contrar, cum ar putea să stabilească responsabilitățile cei revin?”. Cucerit deplin de această teorie, Dal-adier este de acord cu Gamelin. în consecință, întreaga Franță aderă la această strategie.
Totuși, cei care, din motive obiective de serviciu, se decid să nu fie de acord și au un alt mod de a gândi, forțează și descoperă o altă realitate care-i îngrozește. Dincolo de fațada oficială, este descoperită o altă fațadă: Gamelin nu mai este capabil să dea dovadă de imaginație și voința necesară pentru a pune în mișcare evenimentele ce ar trebui să fie în avantajul Franței. Militarii, care nu sunt de acord cu Gamelin, încep tot mai serios să se întrebe dacă acesta mai realizează ce înseamnă să acționezi fără să nu o iei razna pe arătură. Tot mai limpede iese la iveală un Gamelin rigid, inapabil să se adapteze le o lume aflată în schimbare.
O altă personalitate, devenită la fel de desuetă ca generalul Gamelin, este Arthur Neville Cham-berlain, care-și face veacul la Londra. în 1939, are șaptezeci de ani, iar de doi ani este prim-min-istru. O victorie tardivă, în plan politic, și pentru mulți inexplicabilă. l-a urmat lui Stanley Baldwin care, cât a fot prim-ministru, a dat dovadă că este un mare caracter. înalt, sfrijit, cu o față mereu tristă, Neville Chamberlain, timp de douăzeci și cinci de ani, o fost o figură ștearsă în politica britanică, până a ajuns, având celebra sa umbrelă în mână, să ocupe prima pagină a ziarelor. La Birmingham, care din 1876 a fost fieful politic familiei sale, deși prin naștere a avut parte numai de noroc în viață, nimeni nu la considerat un mare om politic. Neville, prin tot ce a făcut, nu a reușit valoric să-l egaleze nici pe tatăl său, Joseph, nici pe fratele său mai mare, Austin. Cu toate aceste, Neville a confirmat zicala “prost să fii, noroc să ai”. Tot ce a făcut, s-a transformat în reușită, atât în afaceri, cât și în politică. Astfel, toată viața sa a fost cenușie, toate izbânzile sale au venit cu întârziere. A fost ministru la Sănătate, la ministerul Muncii, la Finanțe, dar niciodată nu a reușit să impresioneze. Peste tot nu a produs decât o stare de indiferență, referitor la persoana sa. Când mergea pe stradă, nimeni nu-l băga în seamă. Se răzbuna pe faptul că era ignorat, muncind cu îndârjire la dosarele pe care le avea de rezolvat, dar tot nu reușează să trezească interesul.
Pe culoarele ministerelor era văzut ca un maniac ce nu depășea limitele bunului simț, ca un rigorist, un moralizator, un maniheist. Toată lumea zâmbea când începea să-și expună teoriile sale pecifiste. Neville Chamberlain era împotriva războiului. Milita pentru ceea ce era considerat, la vremea respectivă, o utopie: dezarmarea generală. Tratatele colective îl scoteau din sărite. Cel mai mult, îi convenea izolaționismul. Fără ca cineva să-și dea seama sau să înțeleagă, brusc, în 1937, totul a fost dată peste cap. Neville Chamberlain a început, public, să se dezlănțuie, să scoată în evidență înclinațiile sale, devenind mesianic, apostol al non-beligeranței. Datorită faptului că începe să se agite, Neville Chamber-lain este numit prim-ministru.
în politică ca și în sport, cunoașterea adversarului este esențială. în 1939, desfășurarea evenimentelor au confirmat cât de mult conta cunoașterea adversarului politic, mai ales în plan extern. Cu toate acestea, Chamberlain, Daladier și Gamelin habar nu aveau cine erau în realitate Hitler și Mussolini. Cel mult, auziseră, din bârfă politică externă, că Hitler se comportă ca un actor ratat, capabil să manevreze masele de oameni. Că știe să folosească o largă paletă de gesturi publice exprimând furia, disprețul, insulta, dezinvoltura, exaltarea vizionară, lacrimile și isteria extremă. Că în discursurile sale nu este interesat de expunerea adevărului. Că tot ce urmărește este impresionarea pe moment a celor ce-l ascultă. Această caracterizare este bine argumentată de Gert Buchheit în cartea sa Hitler, conducător de război, apărută la Paris, la editura Arthaud, din păcate abia în 1961. Dacă lucrarea ar fi apărut, cel puțin în 1939, poate că altfel s-ar fi desfășurat evenimentele. Dar, la vremea respecivă, Hitler a lăsat impresia că este capabil să-i înghită, pe nerăsuflate, pe toți care-i stăteau în cale. Analizând, acum, performanțele sale oratorice, se vede că a avut forța de a-i călca pe toți în picioare, fără să clipească.
După consumarea celui de-al Doilea Război Mondial, s-a descoperit că Hitler era miop, refuzând să poarte ochelari, cerând ca textele sale să fie bătute, cu caractere mari, la o mașină de scris specială. în 1962, Raymond Cartier publică la Paris, la editua Fayard, lucrarea Hitler și generalii săi. Din detaliile prezentate, referitoare la viața sa, de când a cucerit puterea, din 1934, aflăm că detesta munca la birou, că se baza pe intuiție, nu pe studiul aprofundat. Că ducea o existență mai degrabă de cazarmă, că se scula târziu, că prezenta, la prânz, un raport imens și plicticos, că dejuna în grabă, la ora 14. Fără să țină cont de nimeni, își făcea siesta cdând avea chef, consuma dulciuri în mari cantități, lua masa de seară după ce termina cu cei pe care-i primea în audiență, după care perora până la oarele 3 sau 4 dimineața. Din spusele supraviețuitorilor anturajului său, Hitler era omul care nu juca cărți, nu vâna, nu pescuia, nu înota, nu ținea cont de faptul că cei ce trebuiau să-l asculte picau de oboseală. Deși se cunoșteau, cât de cât aceste aspecte, nimeni nu a reușit să-și dea seama ce fel de om era și ce punea la cale. Cel puțin în 1939.
Va trebui să vină anul 1943 pentru ca guvernul american să solicite analiza psihiatrică a lui Hitler cu scopul de a putea anticipa posibilele reacții ale Fürerului, în timpul războiului. însărcinat cu realizarea analizei, psihanalistul Walter Langer a descoperit că Hitler era cancerofob, deoarece mama sa murise de un cancer la sân. Mai mult, s-a descoperit că Hitler credea că are cancer la stomac, ceea ce explică de ce, în cepând cu anul 1935, va respecta cu strictețe un anumit regim alimentar. Apoi, a crezut că are cancer la gât. Medicul von Eicken, celebru specialist berlinez, l-a operat de un banal polip, ceea ce justifica faptul că de multe ori își pierdea vocea. Walter Langer va demonstra ulterior, în cartea sa The Mind of Adolf Hitler, apărută în 1972, la New York, la editura BasicBook Pub., că Hitler era isteric, că se îndoia de el însuși, că respingea sistematic modelul patern, că era o ființă ce se bloca când trebuia să urmeze o carieră ce cerea un efort intelectual. De asemenea, Walter Langer a demonstrat că Hitler manifesta înclinații pentru sexul anal, exprimate prin unele tablouri pe care le-a pictat. S-a mai descoperit că Fürerul avea tendințe pasive și masochiste, feministe ceea ce lămurește homosexualitatea sa latentă. Din punct de vedere medical, isteria lui Hitler a fost demonstrată de orbirea trecătoare, de care a avut parte în 1918, când a refuzat să accepte înfrângerea Germaniei. Disocierea de care a dat dovadă Hitler, între psihicul său și inteligența sa, a fost pusă clar în evidență de excepționala sa putere de muncă politică, pusă în serviciul unei voințe oscilante.
îndoielile și panicile sale s-au răsfrânt asupra țapilor săi ispășitori preferați: evreii și țările vecine Germaniei. Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
