Pierre Accoce
şi dr. Pierre Rentchnick_
„Lucrând împreună, Roosevelt şi Hopkins au dezvoltat şi cultivat o înclinaţie accentuată pentru mesianism, pentru o libertate nelimitată, pentru o mondializare care să fie benefică tuturor”, a notat Arthur Conte.
Strălucitor diplomat, Hopkins figura printre cei mai de încredere colaboratori ai preşedintelui. Printre misiunile sale de care s-a achitat în mod strălucit, misiuni diplomatice considerate la vremea respecivă ca fiind extrem de dificile şi delicate au fost cele ce-i vizau pe Stalin, Churchill, Papa Pius al XlI-lea şi generalul de Gaulle. Era celebru şi pentru faptul că ura necondiţionat nezismul şi pe Hitler. în ciuda succeselor sale, adversarii politici din Statele Unite ai lui Franklin Roosevelt puneau sub semnul întrebării metodele şi eficienţa lui Hopkins. Plăcerea sa mai degrabă de factură florentină pentru fas-tuozitate şi cheltuieli destul de mari, plăcere pe care o împărtăşea cu preşedintele Statelor Unite, l-au transformat în ţinta preferată a comentatorilor politici. Conştient de acest fapt, de multe ori Hopkins spunea că unul din rolurile sale era acela de a primi loviturile destinate Marelui preşedinte.
Ca şi Roosevelt, Hopkins era foarte bolnav. La vremea respectivă se ştiau puţine lucruri despre suferinţele sale fizice. Din cauza numeroaselor hemoragii gastrice, Hopkins a fost supus unei operaţii la stomac, în 1936, ce a dezvăluit prezenţa unui ulcer ce a degenerat în cancer. în realitate, ablaţiunea parţială a stomacului nu a reuşit să-i lungească viaţa. începând cu anul 1941, medicii nu-i mai dădeau decât câteva săptămâni de viaţă. Hopkins avea o boală rară, hemocromatoză, provocată de un surplus de fier în organism ceea ce necesita multiple transfuzii pentru a compensa hemoragiile pe care le avea. Din nefericire, aceste repetate hemoragii i-au slăbit acut organismul, contribuind astfel la apariţia unui cancer de ficat ce l-a doborât definitiv, Hopkins murind în ianuarie 1946. Periodic, cei din anturajul lui Hopkins, inclusiv familia, îl vedeau cum cădea la podea, zvârcolindu-se din cauza durerilor insuportabile. De fiecare dată se ridica cu dificultate sub privirile uimite ele celor prezenţi, dar după câteva ore era din nou doborât de dure. Hopkins ajunsese asemenea unei flăcări de lumânare ce abia mai fâlfâia.
în data de 3 februarie 1945, pe aeroportul din Saki, Roosevelt a fost dus pe braţe de un bodyguarg, până la maşina rezervată lui. Tot în acea zi, Hopkins a fost luat din avion pe o targă. De altfel, Hopkins a participat de cele mai multe ori la şedinţele conferinţei de la Yalta, intrând în sală sprijinit de brancardieri. Roosevelt şi Hopkins ajunseseră să aibă zilele numărate, preşedintele american precedându-l cu câteva luni pe asistentul său fidel, în ceea ce priveşte momentul fatidic al decesului. Aceste două personalităţi politice, devenite practic impotente din punct de vedere fizic, aveau sarcina de a-l înfrunta pe Stalin.
în ceea ce-l priveşte pe Stalin, acesta, în ciuda hipertensiunii ce-i eroda starea de sănătate, se ţinea bine. în schimb, declinul fizic al lui Roosevelt ajunsese de notorietate publică. în noiembrie 1943, laTe-heran, în timpul conferinţe internaţionale unde au fost stabilite metodele pentru reducerea rezistenţei armatelor germane, şeful Statului sovietic a apreciat corect din ochi starea de sănătate a lui Roosevelt, împărtăşindu-i părerea sa lui Churchill. Cu toate acestea, se poate la fel de bine presupune că Stalin deţinea informaţii despre starea precară de sănătate a lui Roosevelt şi din alte surse. Avizat din timp despre
dorinţa arzătoare a lui Roosevelt, de a completa în plan politic, referitor la împărţirea sferelor de influenţă, după terminarea războiului, avantajul ce-i aduses în plan militar Teheranul, Stalin a ştiut să profite din plin de pe urma stării critice de sănătate a preşedintelui american.
Să prezentăm desfăşurarea evenimentelor. La opt luni după prima conferinţă ce a avut loc în Iran, Franklin Roosevelt a preconizat, în iulie 1944, o a doua întâlnire la nivel înalt. în acest scop, Roosevelt l-a însărcinat pe Averell Harriman, ambasadorul său la Moscova, să propună un loc de întâlnire echidistant faăţ de capitala Statelor Unite şi cea a URSS-ului. Locul unde trebuia să aibă următoarea coferinţă a fost desemnat nordul Scoţiei. Dar Stalin nu a fost de acord, pretextând motive de sănătate pentru a evita deplasarea: „După întâlnirea noastră de la Teheran am avut probleme cu urechile. Mediciii mei sunt de părere că zborul cu avionul, schimbarea de climă au avut un efect nefavorabil asupra stării mele de sănătate.”
Toată vara anului 1944, Roosevelt a revenit asupra cererii sale, propunând alte locuri ce ar fi fost propice desfăşurării următoarei conferinţe: Atena, Cipru, Con-stantinopol, Ierusalim, Salonic. De fiecare dată, Stalin a amânat răspunsul, pretextând că nu-şi poate părăsi ţara deoarece conduce personal operaţiunile militate împotriva Germaniei. Roosevelt mai insistă o dată în octombrie 1944. Insistenţele au loc în plină campanie electorală prezidenţială împotriva rivalului său, Dewey. De data aceasta, Hopkins, mesagerul lui Roosevelt la Moscova, propune Roma sau Malta. Stalin aşteaptă să vină luna noiembrie şi realegera lui Roosevelt, după care dă răspunsul: „Odesa”.
Apropiaţii lui Roosevelt, la aflarea răspunsului, dau în clocot. Călătoria lungă până pe malul mării Negre vă pune la grea încercare starea de sănătate a lui Roosevelt. La aflarea propunerii lui Stalin, preşedintele american ezită. Atunci, stăpânul de la Kremlin vine cu o nouă propunere: „Yalta”. El nu-i oferă preşedintelui american decât o derizorie reducere de câţiva kilometri. în această situaţie, Roosevelt cedează. întâlnirea este stabilită definitiv pentru februarie 1945.
Când au un adversar pe care îl văd înmuiat de oboseală, boxerii procedează cum a făcut Stalin. Cel obosit încearcă să blufeze, pe când adversarul urmăreşte să momească partenerul pentru a-l ţine cât mai mult posibil în arenă pentru a sporii gradul acestuia de epuizare, ceea ce-i va permite să-l învingă. Stalin a mizat magistral pe factorul timp. Amânând răspunsul până la sfârşitul anului 1944, Stalin nu s-a temut nicio clipă că Roosevelt va pierde fotoliul de preşedinte. Stalin ştia foarte bine că simţul civic şi patriotic al americanilor le interzice acestora, în plin război, să declanşeze o criză politică internă. Negociind locul de întâlnire. obligându-l pe Roosevelt să vină la el, Stalin a câştigat, în mod premeditat, şapte luni. Din punct de vedere al stării de sănătate, Stalin nu risca nimic. în schimb, aceste şapte luni au modificat dramatic destinul lui Franklin Delano Roosevelt, ale cărui forţe fizice pur şi simplu au scăzut foarte mult, din cauza bolii, între iulie 1944 şi februarie 1945.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, pentru cunoaşterea adevărului istoric de care se feresc toţi cei aflaţi la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înţelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărţirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Şi este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce şi dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte şi despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influenţat evoluţia politică din zonele unde aceştia au putut să-şi exercite discreţionar puterea. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
