Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
Treptat, încep să se acumuleze mici incidente între de Gaulle și miniștri subordonaţi. Toată această acumulare riscă să se transforme într-o furtună de mici dimensiuni. Va reuși de Gaulle să stăpânească cu abilitate situația con-flictuală ce se va ivi?
Deocamdată, memoria sa funcționează ireproșabil. De asemenea, sistemul moral, pe care-l aplică generalul, funcționează perfect. Încă mai este în stare să susțină splendidele sale conferințe de presă, încă mai poate vorbi nouăzeci de minite, fără să se oprească sau să se bâlbâie, mai are suficientă putere de-a oferi celor prezenți în fața sa, splendide discursuri ce durează o oră întregă, fără să se uite pe hârtia din fața sa, fără să schimbe un cuvânt din ceea ce fusese scris în prealabil.
În ceea ce privește politica externă, de Gaulle nu s-a răsgândit deloc. Continuă pe aceiași linie. În timpul vizitei la Pnom Penh, de Gaulle se dovedește a fi dur și intransigent cu americanii, nefi-ind de acord cu expansionismul lor în Extremul Orient. De asemenea, spre disperarea multora dintre adepții săi, va dezavua Israelul, referitor la Războiul de Șase Zile, declanșat de evrei împotriva arabilor palestinieni, în 1967. Fără să aibă nici cea mai mică remușcare, va jigni poporul evreu pe care-l consideră excesiv de “dominator și încrezător în tot ce face”. Indiferent de afirmațiile publice pe care le face, de Gaulle este ferm convins că apără interesele Franței în Orientul Apropiat. Mai mult chiar, în iulie 1967, în timpul unei vizite oficiale, îi face pe canadieni să simtă fiori de gheață pe șira spinare, când va spune răspicat, în mijlocul mulțimii venite să-l vadă: “Trăiască Quebecul liber !”.
Aceste atitudini publice nu-i miră deloc pe cei ce-l cunosc pe de Gaulle. Ele se înscriu pe linia a ceea ce gândește, la modul sincer, Generalul. Cu toate acestea, se vor găsi unii care vor specula imediat aceste ieșiri în public, ale lui de Gaulle, afirmând că acestea scot la iveală faptul că Generalul nu mai este capabil să vadă cum evoluează, în realitate, situația internațională. Culmea, ideea că de Gaulle nu mai este în stare să-și dea seama cum se schimbă raportul de forțe, la nivel internațional, nu este răspândită în mass-media de dușmanii Generalului, ci chiar de un grup din mijlocul adepților săi, grup ce începe să nutrească ambiția de a pune mâna pe putere, când se va ivi ocazia. După evenimentele din mai 1968, acest grupuleț nu va mai sta în umbră și va acționa pe față.
Va fi o revoltă a studenților care ve da totul peste cap. Unii au spus că nemulțumirea studenților era îndreptățită. Alții, că era doar un foc de paie ce a scăpat de sub controlul autorităților. Oricum, populația de pe întreg cuprisul țării nu a susținut revolta studenților. A trata cu indiferență tinerii care au ieșit pe străzile Parisului. Totuși, destul de repede, se constată, cu groază, că puterea se clatină. Când a izbucnit revolta studenților, generalul de Gaulle era în străinătate, în vizită protocolară, la București. Când revine în Franța, va constata că are de a face cu o criză pe care guvernul nu a fost în stare s-o țină sub control. Luându-i drept exemplu pe studenți, muncitorii ies și ei în stradă. De data acesta situația este groasă rău de tot. Nama-iavând ce face, Puterea este constrânsă să intervină. Un politician destul de abil va profita din plin. Acesta este Georges Pompidou, protejatul lui de Gaulle, la momentul respectiv având funcția de prim-ministru. Pompidou prinde ocazia din zbor, luând o hotărâre care-l va avantaja mai târziu, din punct de vedere politic: va acorda creșterea de salariu, cerută de muncitori. Va fi un mic impuls dat inflației ce va da finanțelor echilibrul pe care-l doreau de multă vreme. În ceea ce-l privește pe de Gaulle, nu-și dă seama că situația îi scapă de sub control. În timpul revoltei, de Gaulle va traversa o criză morală. În consecință, ve dispărea împreună cu familia sa. Face un gest uimitor. Va survola Franța, cu elicopterul, ceea ce-l va calma. După douăzeci și patru de ore de absență, revine la palatul Élysée, încrezător în forța sa de a convinge. Se va adresa direct poporului în care are deplină, cel care, în iunie 1968, i-a oferit o superioritate zdrobitoare: 358 de deputați aleși, din totalul de 485. Caz unic în istoria parlamentară franceză. Caz ce nu se va mai repeta niciodată. Oamenii de rând încă mai aveau o mare încredere în de Gaulle, acesta continua să fie imaginea demnității naționale, recâștigată după cel de-al Doilea Război Mondial. Dar, vai !, chiar și de Gaulle îmbătrânea. De Gaulle nu mai putea să fie cel din 1940, când a emoționat cea mai mare parte a popu-laței Franței, prin apelul său în favoare demnității naționasțle, prin îndemnul său de rezistență ca răspuns la invazia nazistă. Din păcate, de Gaulle nu mai avea reflexele politice din tinerețe.
După victoria zdrobitoare în alegerile din 1968, de Gaulle începe să greșească. Sigur pe sine, triumfător, îi dă papucii fostului său protejat, Georges Pompidou. Apoi, la șaptezeci și opt de ani, cât împlinise, va lua o decizie ce nu-l va avantaja deloc: va reîncepe cucerirea politică a națiunii franceze cu o nouă echipă guvernamentală. Cu toate că votul din iunie ‘68 i-a arătat din plin că poporul mai avea încă încredere în el, de Gaulle, în schimb nu mai avea încredere în vechea sa echipă. După ce-l trimite definitiv la plimbare pe Pompidou, de Gaulle se va închide într-o izolare totală. Printre zvonurile declanșate de scurta sa dispariție, cele mai neplăcute la adresa sa sunt răspândite chiar de majoritatea celor ce alcătuiseră fosta echipă politică. Unii din foștii baroni ai politicii franceze au reușit să salveze aparențele, deși de Gaulle le întorsese definitiv spatele. Alții au cedat în fața fricii ce i-a cuprins, renunțând la dorința de a mai fi în preajma puterii. Cu toții vor refuza să-i mai recunoască lui de Gaulle puterea de a ține sub control uraganele declanșate de evenimentele politicii interne. În noua situație ivită, vor răspândi zvonul că de Gaulle se clatină, că Șeful nu mai este ce a fost, că este definitiv terminat.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. În altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. De asemenea, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
Lumea, condusă de bolnavi (86)
Date: