Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick
De asemenea, ca răspuns la ostilitatea manifestată pe față de către Mot-ta față de URSS, puterea sovietică a confiscat bunurile elvețienilor stabiliți în Rusia. În plus, creanțele deținătorilor elvețieni de titluri bancare rusești nu au mai fost plătite. După aceste evenimente, ruptura dintre cele două State s-a produs rapid, fără ca niciuna dintre cele două părți să ofere vreo explicație oficială. Situația a devenit și mai gravă după asasinarea ministrului rus Worowsky, la Lausanne, iar achitarea celor doi criminali, Conradi și Polunin, de către jurații elvețieni, a turnat și mai mult gaz peste focul ce cuprinsese iremediabil relațiile și așa destul de incerte dintre sovietici și guvernul helvet. Pentru a demonstra, o dată în plus, că nu te poți juca cu ei după cum ai chef, guvernul de la Moscova a trecut la boicotaarea totală a producției elvețiene.
În ciuda acestor lovituri date de ruși, președintele Motta a ținut să demonstreze că el, personal, nu se va limita doar la discursuri împotriva comuniștilor și Moscovei. Se va manifesta public, excesiv de nevrotic, în plenul instanței unde vocea Elveției conta foarte mult, adică în prezența tuturor reprezentanților Societății Națiunilor. Pentru a arăta lumii întregi că nu cedează cu una cu două, Motta a pornit un adevărat război diplomatic înverșunat, împotriva URSS-ului, cerând ca acestuia să i se interzică să devină membru al Societății Națiunilor deși era Stat suveran. Toate argumentele lui Motta erau făcute în numele unei morale care la rândul ei, la o adică, ridica totuși unele semne de întrebare. “Este un Stat barbar, argumenta Motta, cu frontierele în permanent proces de schimbare, prin voința neținută nîn frâu, a Moscovei”. Compara URSS-ul cu Etiopia care, din cauza presiunilor diplomatice exercitate chiar de Motta, nu fusese acceptată ca membră a Societății Națiunilor. Motta nu s-a jenat să afirme că în întreg URSS-ul se practică sclavia. Pe de altă parte, Motta lăsa impresia că uită intenționat un aspect esențial: Societatea Națiunilor fusese creată pentru a împidica izbucnirea unui nou război mondial.
Era clar pentru toți membri Societății Națiunilor că Elveția nu avea de ce să se implice în nicio acțiune diplomatică care să fie împotriva sau în favoarea URSS-ului. Politica sa de neutralitate și de universalitate îi permitea lejer să se abțină în ceea ce privea admiterea URSS-ului. Prin atitudinea exagerat de ostilă, Motta devenea o piedică greu de trecut, în ceea ce privește admiterea rușilor în cadrul Societății Națiunilor. Devenise limpede că atitudinea lui Mot-ta era urmarea unei prejudecăți personale, care nu mai avea niciun corespondent în mediul diplomatic. Prin discriminarea manifestată fără reținere, Motta demonstra că puțin îi păsa de politica de neutralitate promovată de Elveția, că, în mod periculos, ajunsese până acolo încât risca să anuleze definitiv statutul de neutralitate al Confederației, ce-i asigurase supravițuirea, în ciuda conflictelor armate ce se desfășuraseră în jurul său. Acest pericol, cu implicații diplomatice internaționale, a fost până la urmă sesizat și la Berna, unde s-a format un curent de opinie prin care s-a încercat să determine Parlamentul să-l dezavueze pe Motta. Astfel, de două ori câțiva deputați helveți au propus Consiliului federal să reia relațiile oficiale cu Moscova, dar Motta a demonstrat că era puternis, având foarte mulți adepți. Pe de altă parte, Motta, oricât de bun orator era, nu a reușit să neutralizeze
diplomațiile franceză și engleză ce militau pentru limitarea cursei înarmării și primirea Sovietelor în cadrul Societății Națiunilor, cu scopul de a-l contracara pe Hitler ce dădea semne că riscă să devină periculos pentru menținerea păcii mondiale. Astfel, în ciuda ultimului său discurs violent, având ca subiect URSS-ul, rostit în 1934, Statul sovietic va fi primit, în același an, în clubul națiunilor.
Din punct de vedere istoric, ulterior s-a recunoscut că unele din discursurile lui Motta aveau o nuanță parti-zanală. Pe bună dreptate, stânga hel-vetă i-a reproșat lui Motta că a fost orbit de strălucirea violentă a soarelui fascist. Acțiunile și discursurile diplomatice ale lui Motta începuseră să jeneze guvernul de la Berlin, dar erau aplaudate frenetic la Roma, chiar dacă prin unele unele afirmații scoteau din sărite Spania. În cadrul Societății Națiunilor, Motta intransigentul nu a votat sancțiunile economice ce vizau, în 1935, italia, când trupele Ducelui au invadat Etiopia. La Berna, în urma discursului înflăcărat al lui Motta, Elveția a recunoscut, fără niciun fel de reținere, suveranitatea italiei supra regatului negusului. De asemenea, tot în cadrul Societății Națiunilor, Motta a sprijinit pretențiile lui Hitler de hegeminie asupra Europei. Motta va sări grav peste cal la Berna, unde, în ciuda votului Consiliului federal, i-a permis baronului von Bibra, consilier în cadrul legației Germaniei, să devină șeful național-socialiștilor elvețieni, sub acoperirea imunității diplomatice. “Să nu ne amestecăm în problemele altora”, le va răspunde celor care-l întrebau mirați de ce are această atitudine de neutralitate “selectivă“.
Cu toată puterea pe care o deținea, Motta va începe să se confrunte cu o opoziție tot mai mare, în Elveția. Desigur, cei ce se manifestau împotriva sa ignorau că intransigența, rigiditatea mentală, opțiunea de a se lupta doar cu un singur țap ispășitor, era efectul unei insidioase degradări cerebrale, provocată de dereglările hipertensiunii. Încetul cu încetul, populația elvețiană și Parlamentul de la Berna au început tot mai pe față să fie împotriva lui Motta.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. În altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. Totodată, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
