„Lumina” care este întuneric

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Recunoaşterea lui Dumnezeu ca Stâlpul nostru al tuturor, ca „Tatăl nostru” cel ceresc, înseamnă o cedare de suveranitate. Ori ceea ce câştigi din această recunoaştere e mai preţios decât ceea ce pierzi. Câştigi o vindecătoare comuniune cu autoritatea care te umbreşte; umbra fiind efectul unei revărsări de har, al unei iradieri benefice. în Faptele Apostolilor ni se povesteşte cum, în aşteparea lui Petru, oamenii îşi scoteau bolnavii în stradă, pe paturi sau tărgi, sperând ca „umbra Celui Preaînalt” să cadă vindecător asupra lor. (Fapte 5,15). „Sf. Fecioară Maria devine „plină de har” când este umbrită prin Duhul Sfânt, de puterea Celui Preaînalt (Luca 1,35). Schimbarea la Faţă are şi ea loc î n umbra unui nor luminos (Matei17,5). Capacitatea de a umbri terapeutic este doar a Celui care a trecut prin episodul jertfei, al adumbririi de sine. Iar respingerea unui asemenea episod duce, de regulă, de la „umbră” la „întuneric”.
A nu-L accepta pe Dumnezeu înseamnă a nu accepta decât autoritatea personală, autoritatea întunericului. Este ca un fel de răzmeliţă, ca o ieşire din rânduială. Cine nu are deprinderea de a privi în sus, cine nu crede decât în propria autoritate sfârşeşte prin a fi „dezmoştenit” – nu mai poate fi răsplătit. Recunoaşterea lui Dumnezeu ca Stăpân este pasul decisiv pentru obţinterea unui drept: – dreptul de a deveni cetăţean al Cerului şi moştenitor al împărăţiei Lui.
Credinţa merge pe încredere, speranţă, arvună şi răbdare. Ea este un dialog calm cu o promisiune. A fi credincios nu înseamnă a te mişca teleghidat în limitele unei dogme sau ale unei legislaţii religioase, ci a evolua liber în cadrul unui plan de mântuire, asumat liber, fără constrângere. Accepţi, în mod lucid, împlineşti ceea ce ţi se propune pentru câştigarea împărăţiei, şi aştepţi. Prin aşteptarea ta Dumnezeu devine prezent în viaţa ta.
Cei care aşteaptă ştiu ce şi pe cine aşteaptă. Aşteaptă sosirea Mirelui (ca cele zece fecioare) sau reîntoarcerea acasă a Stăpânului, o reîntoarcere anunţată chiar de el şi care, deşi greu de anticipat, este inevitabilă. Aceasta nu trebuie să ne ia pe nepregătite, somnolenţi, netrebnici, îndărătnici. Aşteptarea trebuie să fie felul nostru de a fi. Ea nu tolerează netrebnicia, iresponsabilitatea, abuzul faţă de semeni, nepăsarea, necredinţa, bazate toate pe o amânare infinită a venirii Stăpânului. Când vorbim despre a face cum trebuie ce ţi s-a dat de făcut, trebuie să ne gândim la capacitatea de a te concentra pe ceea ce îţi revine, pe ceea ce ţi s-a rânduit să faci. Poţi avea tot soiul de virtuţi şi tot soiul de vrednicii, dacă nu-ţi îndeplineşti chemarea pe care ai avut-o (după ce ţi s-a dat), eşti pasibil de cea mai severă corecţie.
A fi pregătit înseamnă nu atât a ieşi din ritmul vieţii zilnice, cât a avea o constantă în aşteptarea (vieţii veşnice) Stăpânului. Important este oricând, să fim mereu cu grijă pentru a nu se stinge candela şi pentru a avea untdelemn de ajuns.
Aşadar, „îndepărtaţi-vă de lumina care este întuneric”
– spunea cineva. Desigur, „lumina întunecoasă” este ispita, absorbantă ca lumina şi destruc-turantă ca întunericul. Trezeş-te-te! Pentru că „a fi treaz” înseamnă a rezista întunericului, a nu pierde momentul, a ţine aprinsă lumina discernământului, a verticalităţii, în perespectiva împărăţiei lui Dumnezeu.
Pedeapsa supremă pentru cel care nu se „trezeşte” este aruncarea în „întunericul cel mai din afară” (Matei 8,12), pentru că Parusia este un eveniment pregătit doar pentru cei pregătiţi, pentru „fiii luminii”. Aşa că a te ţine treaz este o exigenţă universală. Să mai baţi la uşă atunci când uşa s-a închis (cum au făcut fecioarele nebune), o faci în zadar. începutul trebuie pus la timp. Iar aşteptarea nu e altceva decât a începe la timp, a arvuni din vreme recunoaşterea Celui aşteptat, întâlnirea cu El. Altfel spus, să începi să-L simţi prezent încă de acum.