Mereu în inima mea

Preot Ioan ŞTEFĂNESCU
A ajuns viaţa de azi asemănătoare holurilor subterane, întunecoase, în care omul sa coborât fără felinar. Câte greutăţi şi pericole întâlneşte pe cale omul de azi, mai ales dacă nu are „felinar” (lumină)!
Cei dinaintea noastră au învins toate pericolele şi greutăţile, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul felinarului credinţei, care le-a luminat calea.
S-a schimbat foarte mult viaţa noastră. Cu toate că legile s-au îmbunătăţit, spun unii, totuşi condiţiile vieţii s-au schimbat. Pentru unii e greu şi periculos chiar în „lumea modernă” de azi! De ce? Pentru că sufletul omului vieţuieşte ca într-o încăpere subterană adâncă, nu mai vede lumină, nici căldură, nici dreptate… nici direcţie încotro s-o apuce. Unui astfel de om chiar şi „Tatăl nostru” îi vine greu să-l spună. Nu mai ştie să-şi facă nici semnul Sf. Crucii; în loc de umărul drept pune mai întâi cele trei degete pe umărul stâng, ca un copil neştiutor. În loc să se abţină de la mâncare înainte de a lua anafură, agheasmă sau sfânta împărtăşanie, vine îmbuibat. Aceştia sunt cei care nu cunosc nimic despre viaţa adevărată. Ei trăiesc o deşertăciune lumească semipăgână, o realitate doar fizică, insă sufletul este încremenit.
Din păcate, între ei sunt unii care jignesc Bserica, calcă în picioare dragostea ei de „mamă” a tuturor şi nu-L recunosc pe Dumnezeu drept „Tatăl nostru”. Şi lucrurile merg spre întuneric!
Iată de ce este nevoie de „felinar”! Ca să vedem pe unde mergem şi pe unde ar trebui să mergem, dar nu mergem.
Medicul cunoaşte evoluţia bolilor pacientului său şi pentru fiecare boală prescrie medicamentele potrivite. Ce i se întâmplă preotului, duhovnicului (doctorul duhovnicesc)? Omul vine la spovedanie, destul de rar, să-şi mărturisească păcatele pentru a-şi descoperi sufletul şi a primi iertarea lui Dumnezeu. Dar, oamenii sunt mulţi şi părintele nu are timpul necesar pentru a le asculta greutăţile şi a-i lămuri şi povăţui.
Dacă Dumnezeu ne-a dat să trăim într-un timp atât de greu şi să ne mântuim în condiţii atât de dificile, atunci trebuie să ne acomodăm cumva cu aceste dificultăţi şi să ne apropiem de Sf. Cruce şi de Sf. Evanghelie, cu smerenie, să primim iertarea păcatelor mărturisite cu sinceritate şi lacrimi.
O, ce greu e să spovedeşti fiii duhovniceşti! Mii de cruci se aşează asupra ta şi, în plus, vrăjmaşul aţâţă multe şi felurite tulburări. E greu să faci faţă celor care se cred mult cunoscători, care cred că ştiu mai mult decât „doctorul”. Aceştia cad în mândrie şi vin de fapt la spovedanie doar ca să-l ispitească pe preotul duhovnic şi nicidecum să-şi recunoască „boala”. Pentru ei nimeni nu e bun! Le e greu să se smerească şi să-şi recunoască păcatele!
Desigur, sunt şi oameni conştienţi de taina spovedaniei, care acceptă sfatul duhovnicului şi îl respectă.
În jurul preotului duhovnic sunt mulţi şi diferiţi oameni – unii care-l iubesc, alţii care-l urăsc sau îi întind curse şi viclenii… dar lui îi este milă de toţi, vrea ca toţi să se mântuiască, să-i salveze pe toţii. Căci toţi sunt fiii lui Dumnezeu şi pentru noi toţi a pătimit Domnul pe Cruce.
Viaţa duhovnicească a fost totdeauna grea, iar în vremea noastră este şi mai grea, pentru că timpul nostru este viclean. Dar, dacă în sufletul tău, omule, există dorinţa renaşterii şi atracţiei către Dumnezeu, jertfel-nicia, răbdarea în boli, cumpătarea, dragostea şi ascultarea de părintele duhovnic, atunci te afli pe calea cea bună şi poţi răzbi tot greul şi viclenia zilelor noastre. Nu uita că părintele duhovnic are un mijloc puternic prin care îi salvează pe fiii săi duhovniceşti: rugăciunea părintească fierbinte. Acest mijloc de salvare nimeni nu i-l poate lua -nici oamenii, nici timpul şi nici împrejurările. În Vechiul Testament mai-marele preot purta totdeauna la piptul său un mic chivot, în care se aflau toate numele fiilor lui Israel. Cu acest chivot, mai-marele preot, săvârşea slujbele şi aducea jertfă pentru păcatele oamenilor.
Şi în prezent părintele duhovnic, oriunde s-ar afla, poartă împreună cu el numele fiilor săi duhovniceşti. Doar că nu în chivot la piept, ci în inima sa. „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care mi i-ai dat…” (Ioan 17,11) – se ruga Mântuitorul Hristos. Aşa şi părintele duhovnic, atunci când fie din cauza mulţimii oamenilor, fie din cauza neputinţei sau a altor motive nu poate sta de vorbă cu fiii duhovniceşti, să le ofere hrană duhovnicească din inima sa, sufletul îi rămâne cel mai puternic mijloc de rugăciune pentru fiii săi, pe care îi poartă în inima sa şi pentru care se roagă pretutindeni, dar mai ales în Sfântul Altar, unde scoate o părticică pentru fiecare om, iar această părticică se spală cu Sângele lui Hristos, curăţindu-l de păcate.
Dacă doreşti, şi tu poţi veni în inima mea!
Vorbim despre viaţă că este foarte grea. Din ce cauză e grea? Pentru că omul s-a împotrivit în noroiul patimilor sale. Ne spun Sfinţii Părinţi: „Lupta este crâncenă, însă doar pentru cei mândri; dacă te vei smeri, se vor sfârşi toate necazurile”, şi vei fi mereu în inima mea!