MICI LA SUFLET, MARI LA PATIMI

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Dacă s-ar aduna la un loc toate lacrimile vărsate din ochii oamenilor în decursul vremii, am avea un nou ocean, mai mare, poate, decât Pacificul.
Acest ocean al lacrimilor l-am putea numi „Ocean de Pacificare”.
Căci aceasta este binecuvântarea plânsului de a aduce în sufletele oamenilor disperaţi pacea, mângâierea şi nădejdea. Mântuitorul Hristos ne-a zis: „Fericiţi cei ce plâng…”.
El ne-a arătat singura procedură cu ajutorul căreia „valea plângerii” poate fi prefăcută în raiul de care Adam s-a despărţit cu lacrimi.
Plânsul este o rugăciune pe care o învaţă fiecare încă din sânul mamei. Este rugăciunea care însoţeşte, sincer, cele mai însemnate momente din viaţa noastră, fie de întristare, fie de bucurie. Lacrimile sunt cele care pot spăla toate ticăloşiile, toate mizeriile din lume.
Căci ele curăţesc sufletul. Cel ce plânge simte un gol în sufletul său şi îşi recunoaşte neputinţa. Iar lacrimile lui sunt strigătul după ajutor, rugăciunea de cerere către Cel care a zis:
„Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide”.
Lacrimile sunt prima noastră armă, primul nostru protest împotriva răului. Este începutul renaşterii noastre! Într-adevăr, menirea plânsului este acela de a-l împăca pe om cu Dumnezeu.
Prin păcatul săvârşit de Adam, între noi şi Dumnezeu s-a deschis o prăpastie, cu neputinţă de trecut. Rămaşi pe celălalt mal, oamenii s-au zbătut în fel şi chip să se consoleze pentru pierderea suferită. Câte planuri nu s-au făcut, câte energii nu s-au cheltuit la îndemnul Satanei ca, fără ajutorul lui Dumnezeu, omenirea să se ridice. Şi de fiecare dată a căzut iarăşi la pământ.
Atunci au rămas lacrimile singura consolare. Toate aceste lacrimi au căutat un loc de scurgere. Şi rând pe rând, ele au umplut prăpastia dintre Dumnezeu şi oameni, şi la plinirea vremii, acolo unde era altădată prăpastie, care îi făcea să se îngrozească pe cei care îndrăzneau să privească la ea, a devenit „o mare navigabilă”.
Prin lacrimi, omenirea şi-a răscumpărat mântuirea.
Dar mulţi s-au temut de valurile acestei mări „a lacrimilor” şi de aceea a venit Fiul Omului, zicându-le: „Veniţi după Mine toţi ce sunteţi dornici de o viaţă nouă”.
Cei ce au mers după El au reuşit să-şi învingă teama şi să urce din nou; iar cei ce nu au mers după El s-au rătăcit. Şi azi, mulţi stăruie încă în rătăcirea lor.
„Crezându-se a fi înţelepţi, au înnebunit” -spune Sf. Ap. Pavel.
„Mici la suflet şi mari la patimi”, am devenit un furnicar încâlcit de mâna nevăzută a diavolului. Peste acest furnicar umblă cu paşi atenţi, căutând să nu strivească pe nici una din furnicile care „şi-au pierdut capul”, cei ce îşi plâng sincer păcatele, cei ce şi-au învins teama şi merg după El. Mântuitorul Hristos plânge pentru noi. Plânge pentru lumea de azi unde domnesc indiferenţa, nedreptatea şi violenţa. Plânge pentru toţi cei care merg la biserică, dar se gândesc la altcineva. Plânge şi pentru tine! El te-a ajutat când tu ai plâns.
Nu vrei şi tu să-L ajuţi, când El plânge?
Trăim într-o lume în care oamenii nu se mai iubesc, dar stăruie mult să fie superiori, să fie primii, să fie în centrul atenţiei, să fie „cineva”… să fie perfecţi.
Însă singura perfecţiune este iubirea -iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.
Cine trăieşte cu braţele deschise, în general, nu face carieră, dar găseşte multă lume de îmbrăţişat. Îmbrăţişându-i pe cei ce plâng, îl ajuţi pe Hristos care plânge pentru ei.
Nu Dumnezeu a fost cel care a creat lacrimile. De ce a trebuit să le creăm noi?