Mlaştina fetidă a existenţei

Realitatea este un dat perceptibil atât prin simţuri, cât şi prin intelect. Perceperea realităţii este atât subiectivă, cât şi obiectivă. Gradul de obiectivitate sau subiectivitate depinde de nivelul atât intelectual, cât şi moral al celui ce priveşte şi filtrează lumea ca un dat aprioric în raportarea realităţii la sine. Sub acest aspect, valoarea literară a unui text, mai ales de proză sau dramatic, este dată de capacitatea observatorului-creator de a se desprinde de sinele subiectiv pentru a reda realitatea prin filtrul înţelegerii naturii umane, în tonalitate ironică. George D. Piteş este tipul de prozator care stăpâneşte arta decantării a ceea ce este esenţial, la nivel de comunicare, pentru a reda existenţialul în succesiunea clipelor, definitorii pentru destinul individului devenit personaj arhetipal, în delimitarea generalizată a unui caracter, escrocii, femeile viclene sau amanţii fiind tipuri umane universal valabile.
Performanţa estetică a lui George D. Piteş constă în faptul că această galerie de personaje, pe care ne-o prezintă, este, dacă se face abstracţie de cadrul localizării spaţiale şi sociale, valabilă pentru întreaga tipologie umană, indiferent de spaţiu şi timp. Pe amanţii lui Piteş îi întâlneşti şi-n literatura elisabetană, şi-n Renaşterea italiană, şi-n clasicism, dar ceea ce conferă individualitate de sine acestor personaje este creionarea lor în nuanţe ironice, ceea ce duce cu gândul, din acest punct de vedere, la Fielding. Acest aspect plus faptul că Piteş stăpâneşte arta de-a transforma grotescul în semnifi-cant etic conferă prozei sale acea calitatea narativă ce metamorfozează grotescul în sublimul ironic al soartei. Piteş este şi un bun creator de atmosferă, de redare a ceea ce este tipic pentru un anumit spaţiu devenit decorul intrigii. în „Lozul cel mare” sau în „Pronosport”, folosind cu abilitatea structurile narative, Piteş, cu minimum necesar de cuvinte, te introduce în atmosfera de cârciumă sau în cea a locului de joacă pentru copii. Este arta descrierii şi, prin intermediul ei, a redării tensiunilor subiective din sufletul personajului, practic este arta unui Caragiale sau Cehov, şi tocmai prin aceasta Piteş depăşeşte limitele creatorului provincial, ajungând astfel la acel nivel cel poate plasa în sfera superioară a perceperii estetice. De asemenea, prin felul cum construieşte şi dirijează dialogul, Piteş nu numai că reconstituie un anumit tip de mentalitate, dar, tocmai prin intermediul dialogului, redă limitele unei societăţi ce, teoretic, se credea cea mai bună dintre lumi, dar în realitate era cea mai grotescă. în „Comunicările”, desigur şi prin alte texte, dar discutâm în acest moment doar despre naraţiunea „Comunicările”, folosind tenica, deja clasicizată a romantismului, a antinomiei dintre aspectul fizic, putem spune angelic şi caracterul rapace, descoperi că Piteş a ştiut să folosească dialogul pentru a sintetiza o stare de fapt permanentizată: imoralitatea manifestată în forme comportamentale acceptate tacit de toată lumea. Piteş are abilitatea creatorul de structuri narative pentru a sugera indirect că cel ce nu poate sau nu vrea să se adapteze situaţiei, îşi asumă individual, ignorat de colectivitate în suferinţa sa existenţială, destinul unui sisif modern. Această trăsătură definitorie, mai mult sau mai puţin evidentă, transpare din toate textele de proză ale volumului „O viaţă-n zadar”. Chiar titul este sinteza conţinutului, deşi personajele, dincolo de vârsta şi preocupările lor cotidiene, chiar dacă sunt copii sau adulţi, cu toţii sunt nişte vieţi în zadar, chiar dacă se zbat să-şi caute fericirea. Practic, destinul lor este compromis chiar de constrângerile ce le marchează viaţa. Mai mult, şi sub acest aspect, talentul de a crea naraţiuni al lui Piteş iese în evidenţă: autorul zugrăveşte tipul dickensian de copil chinuit în nuanţe candid-ironice cehoviene. în „Pronosport”, copilul trăieşte la intensitate maximă starea de spaimă, dar şi cea de resemnare, tipică celor ce devin victime fără voia lor. Finalul este o extraordinară echilibrare între starea paroxistică de furie a tatălui şi redescoperirea duioşiei. într-un fel, şi se poate aborda textul şi-n cheie uşor nuanţat biblic, paradoxal, tatăl îşi cere iertare fiului că l-a sacrificat pe altarul tensiunilor psihice interne cu efect în comportamentul gestual şi verbal dur. Scena finală din „Pronosport” este cea a nevoii de-a fi iertat, este cea a nevoii de înţelegere şi duioşie, dar este şi cea a omului care, după o viaţă chinuitoare de restricţii, vede în sfârşit deschizându-se porţile raiului terestru. Smoala fierbinte a dorinţei
Dar paleta naraţiunii lui Piteş este splendid diversificată. Citind volumul, înţelegi că, asemenea Commediei dell’Arte, în spatele măştii ironice se ascunde redarea suferinţei celor care, chiar dacă s-au adaptat societăţii în care trăiesc, totuşi au o viaţă dublă, cea concretă, ştiută, şi cea neştuită, a dorinţei neîmplinite. în „Filozoful” sau în „Preţul unei clipe rătăcite” avem individul ce trăieşte din erotismul imaginat, opus celui ce-şi trăieşte, dar nu-şi asumă până la capăt adulterul. Dincolo de aparenţele sau nuanţele de factură Caragiale sau Baranga, proza lui Piteş nu este tragicomică, ci chiar este tragică prin finalitatea naraţiunii, dar autorul are abilitatea de-a transforma eşecul existenţial al personajelor în râsul amar al celui care, cel mai adesea, nici nu realizează că este victima propriului destin prin faptul că i-au fost trasate aprioric coordonatele. în „Iluzii” avem contrastul ironic între cadrul hivernal ce contribuie la creşterea efortului fizic al bărbatului, scara de bloc ce contribuie la creşterea stării de chin dar şi la amplificarea speranţei în răsplata erotică. La fel ca-n „Preţul unei clipe rătăcite”, la fel ca-n „Filozoful”, în „Iluzii” avem tipologia bărbatului care nu este muţumit de viaţa sa sentimentală, care, în raport de vârstă, se refugiază în goana după ocazii erotice, de fapt în zbaterea, dezordonată sufleteşte, de a ajunge în Arcadia iubirii ideale. Din păcate, toţi eşuează lamentabil, cel mai lamentabil dintre ei fiind, sub aspect fizic şi mental, libidinosul şi grotescul, prin asociere de nume proprii, Aristotel Tufă. Toţi bărbaţii din cele trei nuvele amintite sunt tipologia rataţilor sentimental, şi prin aceasta mai tragici decât fanţii şi… amanţii lui Caragiale. Prin felul cum şi-a structurat personajele masculine, Piteş se aproprie de latura erotică a existenţialismului moravian, la fel de acid în ironia sa. Nici absurdul, de fapt redarea în manifestările sale sociale concrete nu este absent în prozele lui Piteş. îl avem din plin în „Metodă nouă”, în „Matriţa”, în „Aparatul”. Readucerea în actualitate a situaţilor absurde, nu are nimic din absurdul distopic al unui Orwell. Din păcate, este redarea în grilă ironică a unui dat social dispărut, dar care-şi mai păstrează o parte din actualitatea de mentalitate. în cele trei nuvele avem individul, respectiv indivizii chinuiţi de obligaţia de-a se supune unui destin pe care nu-l doresc. De fapt, în cele trei texte, Piteş tratează ironic efectele supunerii condiţionate, ale fricii de sistemul carceral, ale prostiei ce-a degenerat în manifestările maladive ale urii şi invidiei, ca-n cazul învăţătoarei Sonica Măidănescu. Şi iarăşi, de remarcat, arta folosirii numelor: Sonica, derivat de la sonată, sărită de pe fix, bolnava psihic. Deşi diminutivul îţi sugerează şi mila pe care-o provoacă o astfel de fiinţă, chinuită de propriile fantasme. Tragic este că mai nebuni se dovedesc cei care o cred, declanşând prin gestul lor moartea celui anchetat. Dar în aceste trei nuvele avem şi tipologia tragică nu numai a individului pe care frica l-a transformat într-o lichea, avem şi tipurile tragice a celor, până la urmă, oricât de paradoxal pare, imbe-cilizaţi de dorinţa idiotizantă de a parveni, de a controla şi domina viaţa semenilor, cu ajutorul unui aparat ale cărui proprietăţi funcţionale existau doar în mintea unei nebune ce circula în deplină libertate. Prin acest aspect, Piteş realizează parabola orbilor, de fapt, orbiţilor, adaptată la nebunia epocii.
Lichelism şi orbire
„Un şef model” este, pentru a prelua adjectivul din titlu, un splendid model de cum poţi crea o naraţiune marşând mai puţin pe intriga-n sine şi mai mult pe semnificaţia numelor proprii. Dialogul este splendid, replicile îţi dezvăluie caracterul personajelor, numele proprii scot şi mai mult în evidenţă mentalitatea de gâinari a bărbaţilor, a femeilor. Este nemaipomenit faptul că personajele nu sunt descrise, ci practic se descriu prin intermediul replicilor. Imoralitatea lor este sugerată, iar acolo unde este nevoie, descrisă parţial, totul fiind limitat la impactul vizual. Desigur, în „Un şef model” există şi-un sacrificat. Este prezentată o tipologie valabilă pentru toate timpurile, a omului ce trăieşte din plin iluzia că numai corectitudinea este unica şansă a-mplinirii sociale. Piteş este un abil creator de stări, de redare a acestora, indiferent că este vorba de invidie ca-n „Televizorul color”, fie că este vorba de spaima declanşată de nesiguranţa de sine, ca-n „La examen”. Dar şi-n cazul acestor naraţiuni, Piteş demonstrează nuanţat complexitatea ce caracterizează proza sa. Nu este o naraţiune lineară. Situaţiile de fapt sau de stare emotivă se întrepătrund cu cele de observaţie ironică, fie că se referă la abuzivul joc cu starea psihică a unui student, fie că reflectă răsturnarea ierarhiei valorilor sociale şi intelectuale. O notă uşor aparte, în ansamblul prozei lui Piteş, o fac finalurile textelor „Nuntă cu dar” şi „Lozul cel mare”, unde chiar tardiv şi fără impact prea mare la nivel de colectivitate, victimele nu se mai complac cu statutul de victimă, ci chiar îşi fac dreptate, ducându-te oarecum cu gândul la prozele scurte ale lui Bierce. Dar să nu uităm nici „Aniversare de neuitat”, unde dincolo de aspectul burlesc al situaţiilor, Piteş scoate în evidenţă drama ratatului care, deşi a ajuns şef, nu poate uita că adevărata carieră i-a fost anulată de jocurile de culise. Proza lui Piteş are mai multe calităţi, la nivel de naraţiune, de dialog, chiar la cel de succintă descriere, dar cea mai mare calitate a prozeui lui Piteş este timpul, deoarece cu cât trece timpul cu atât proza sa rămâne actuală deoarece prin ea, de fapt, se povesteşte singur un timp ce a fost şi încă, deocamdată, mai agonizează în actualitate, întreţinând speranţa unora că va-nvia nu din morţi, ci din cimitirul istoriei. în final, putem spune că prozele lui Piteş din volumul „O viaţă-n zadar” sunt o „Comedie umană” a unei lumi din care se mai văd resturi de cadavre existenţiale, scufundându-se lent în mlaştina fetidă a istoriei.