Ne lovesc sufletul

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Trăim vremuri de mare „decădere morală”, şi nori grei ne întunecă viaţa. Dar Sf. Siluan ne dă sfat pentru vremurile noastre: „Ţineţi mintea în iad şi nu deznădăjduiţi”. De ce ne cere asta?
Dacă vom citi Apocalipsa, vom vedea că Dumnezeu ştie felul cum sunt programate evenimentele. Dacă Dumnezeu a lăsat lumea să ajungă până aici, înseamnă că ştie El ce face, şi toate sunt rânduite. Noi trebuie doar să nu cădem din voia Lui. Şi voia Lui este: „să facem om după chipul şi asemănarea noastră”.
Paradoxal, pe noi comunismul ne-a păzit de multe, în felul lui; dar acum a venit vremea să vedem multe izbânzi, dar şi să ne vedem făcuţi de râs şi de ruşine de către massmedia, cu tot ce avem mai scump şi mai sfânt pe lume. Comunismul a lovit cu sabia, dar minciunile acestui veac ne lovesc sufletul! Dar nu ne putem noi opune voii lui Dumnezeu. Desigur, va trebui să se lămurească credinţa noastră; ce va trebui să cadă şi ce nu!
Se petrec lucruri înfricoşătoare! Dar noi nu trebuie să „băgăm capul în nisip” ca struţul, ci să ne pregătim pentru ceea ce nu vom putea stăvili. S-a umplut întreg globul pământesc de „promiscuitate” şi de libertinaj neînfrânat, căci păcatele şi fărădelegile combătute de Sf. Evanghelie sunt acum „monedă curentă”.
Vremea este ca Biserica să se reîntoarcă întru ale sale, să ne înarmăm cu mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute şi „mai la îndemână”, şi să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi – mijloace care ne silesc să îmbrăţişăm atitudinile acestei lumi, dând deoparte, fie şi provizoriu, poruncile lui Dumnezeu. Dacă ne vom trezi despărţiţi de Hristos, ce ne vom face?
Dar să nu
deznădăjduim, că milostiv este Dumnezeu. Atacuri şi „avalanşe murdare” vin asupra omului de azi, incomparabile cu cele ce erau înainte. Spunea un Preasfinţit că „în ultimii 20 de ani lumea a devenit de nerecunoscut”. Aşa este, şi se schimbă pe zi ce trece!
Cineva îmi spunea: „Părinte, vremuri ca astea n-am mai trăit. Am cunoscut războiul, am cunoscut foamete, am cunoscut prigoane, dar vremuri ca astea n-am mai văzut. Ieri, mi-au trebuit patru ceasuri ca să citesc un acatist”. Înţelegeţi de ce vă fuge mintea şi nu rămâne la rugăciune, în biserică sau acasă? Da, suntem păcătoşi, dar să ştiţi că nu este numai păcatul nostru. Sunt şi alte lucruri pe care nu le putem dovedi, dar vă spun asta ca mărturie a unor duhovnici bătrâni, care au cunoscut şi alte lumi. Deja şi eu mă văd un martor al unei alte lumi, ca toţi cei care au astăzi 40 sau 50 de ani. Observ că ceea ce numeam cândva credinţă adevărată a fali-mentat de multe ori şi în viaţa mea, până când am început să văd că nu o am şi asta este o caracteristică a epocii noastre, nu numai a lui Stan Păţitu’ care vă scrie aceste rânduri, adică „crezi că… ” şi te trezeşti că… „nu”; este ca şi cum stai ferm cu picioarele pe scânduri solide şi cineva îţi pune o cravată pe după gât, cade scândura de susţinere şi tu te trezeşti că asta-i de fapt un ştreang… Iertaţi-mă, dar asta este ce vrea să facă vicleanul cu noi.
Să fim treji! Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne cruţe de acel ştreang. Ispitele sunt astăzi mult mai cumplite, dar şi mai subţiri, mai nebăgate în seamă. Pretindem că suntem credincioşi, dar ne trezim de multe ori că reacţiile noastre sunt reacţiile necredinciosului. Când observăm lucrurile astea, este cazul să ne apropiem mai mult de Dumnezeu.
Încotro mergem, este Dumnezeu? E lumină sau întuneric?
Într-o lume care astăzi, în bloc, masiv, alunecă permanent şi tot mai mult către tot ce e aparent îndulcitor – suntem păcăliţi de cel viclean – suntem atraşi de păcatul care se afişează ca etică a societăţii per-misive. Sunt mulţi care ne încurajează să alegem această „etică degradantă”, după modelul „fac ce vreau”.
Să fim conştienţi că toate acestea se întâmplă numai pentru că sunt îngăduite de Dumnezeu datorită păcatelor noastre. Dacă ne-am fi păstrat puritatea şi forţa care ne-au fost insuflate odinioară de Sf. Andrei (apostolul românilor), nu ne-am mai teme de nimic din lume.
E nevoie să revenim la forţa credinţei, la dorinţa de lumină, putere şi bucurie. E nevoie să vedem exemplul Sfinţilor Brâncoveni. E nevoie să fim tari şi statornici în credinţă, şi să punem cele crereşti înaintea celor pământeşti! Tot ce se întâmplă azi în lume îl îngrozeşte pe om, dar cele propăvăduite de Biserică vin să-l ocrotească pe omul vremurilor noastre, înfricoşat, chinuit, sfârtecat şi pierdut şi nu să-i sporească problemele. Cu delicateţe, deznădejdea trebuie schimbată în nădejde, iar teama şi neluarea în seamă a păcatului trebuie preschimbate în rugăciuni şi căinţă sinceră.