Nu ne iese nimic bun fără credinţă

Preot Ioan ŞTEFĂNESCU
Societatea românească, pe cât de complexă e, a devenit pe atât de ciudată, de imprevi-zibilă şi de contradictorie. S-au petrecut şi se petrec lucruri paradoxale. Suntem campioni la avorturi, la hoţii, la poluarea naturii şi la alte blestemăţii.
Îmi vine în minte, oarecum slavator, cuvântul lui Dum-nezeu către Ilie: „Eu însă voi păstra în Israel şapte mii de bărbaţi: toţi genunchii care nu i s-au plecat lui Baal şi toate gurile care nu l-au cinstit”. (3 Regi 19,18). Noi suntem încă departe şi de ultima rezervă a celor „şapte mii” şi chiar de ultimii şapte sute de mii. Privesc în jurul meu, mai ales pe cei care vin la biserică, şi văd, în majoritatea, oameni de nădejde, oameni care ar merita să fie între cei şapte mii, oameni care te ajută să nădăjduieşti în mântuirea neamului tău. Dacă privim, apoi, la pelerinajele de Cuvioasa Paraschiva de la Iaşi sau la Sfântul Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, deşi sunt luate în zeflemea de multe media, oamenii aceştia care stau, uneori, 24 de ore sau chiar mai mult la rând, în condiţii cel mai adesea vitrege, pentru a se închina la moaştele sfinţilor, reprezintă o mărturie de credinţă care nu poate fi ignorată. Poate că, până la urmă, aşa cum cer-cetăm cultura unui neam după realizările la vârf, aşa ar trebui să căutăm starea unui neam în elita sa spirituală, în trăirea sa cu Hristos şi în Hristos.
în raport cu alte locuri şi neamuri, conştiinţa valorilor creştine e mai actuală la noi. însă raportarea practică, prin viaţă, este adesea destul de laxă, de aproximativă. Se pare că valorile, şi la noi, stau, din păcate, din ce în ce mai puţin la baza societăţii româneşti. Asta e realitatea, destul de crudă pentru noi.
Ca atare, suntem într-o vreme când lucrurile se lămuresc, apele se limpezesc. De aceea, mărturisirea credinţei fiecăruia dintre noi devine tot mai importantă. Cu fapta şi cu cuvântul, dar, ca să fie credibil şi convingător, cu un cuvânt susţinut de faptă, de viaţă: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel ce Mă iubeşte” (Ioan 14,21). Iubeşte pe Dumnezeu, dar implicit şi pe oameni. E mare nevoie, în societatea românească, de iubire şi de bună voirea aceea pe care ne-o vesteau îngerii la Naşterea lui Hristos. Din punctul acesta de vedere, societatea românească, şi nu numai, este într-un mare deficit. Şi totuşi, izvoarele milostivirii n-au secătuit la noi. Nam văzut cerşetor care să rămână complet nemiluit.
Noi, în loc să-L primim pe Hristos în viaţa noastră, în inima noastră, îl respingem şi îl poftim să şadă undeva, cât mai departe… Mulţi cred în El doar teoretic. Dumnezu este, pentru ei, undeva, nu ştiu unde. Sunt alţii care cred că locul Lui nu este în sufletul nostru şi pe El nu îl interesează chiar fiecare lucruşor pe care îl săvârşim noi, nu ne monitorizează. îl izolează pe Dum-nezeu undeva departe, pentru a nu se lega prea în amănunt de viaţa lor. Alţii îl tratează pe Dumnezeu ca pe o „piesă de muzeu”, frumos expusă în vitrină sau pe perete, admirat din când în când, eventual cât mai rar… şi atât! Trăim vremurile unei descreştinări accele-rate. Dar ce punem în loc? Nu există alternative! Valorile creş-tine sunt de neîn-locuit! Iar în ceea ce priveşte neamul nostru lucrul acesta e cât se poate de evident. Nu observaţi că fără creştinism nouă nu ne iese nimic? Că am ajuns în multe privinţe coada Europei? Dacă luăm în calcul izbânzile noastre istorice şi culturale făcute în duh creştin, putem sta la masă, demn, cu orice alt neam. Când trecem la alte domenii, la ceea e s-a făcut sub influenţa unui alt duh, nici măcar nu ne putem gândi la comparaţie. Ne pierdem identitatea spirituală. Or, nu numai sângele dă apartenenţa la un neam, ci şi duhul.
La o privire atentă a lumii de azi, ne dăm seama că valorile creştine nu stau numai la temelia lumii creştine într-o etapă sau alta a istoriei, ci la cea a întregii lumi. Cum mărturisim în Crez, prin Hristos „toate
s-au făcut”, şi ca atare e firesc ca ele să fi fost făcute în virtutea valorilor christice.
Pierderea credinţei a fost prezisă în Sf. Evanghelie de Mântuitorul Hristos: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi El oare credinţă pe pământ?” (Luca 18,8). Dacă vrem să frânăm cât de cât căderea, se impune să ne raportăm la valorile noastre indiscutabile, la realizările noastre culturale împlinite, şi la personalităţile care au dat identitatea acestei culturi, la sfinţi.
îmi place când oamenii se salută firesc cu salutul: „Doamne ajută!” Asta înseamnă că păstrează un bun simţ lăudabil, binefăcător la nivelul întregii societăţi. Tare m-am mirat şi mam bucurat când i-am văzut pe francezi reacţionând, în sfârşit, la solicitările legislative deşănţate, ieşind în stradă 800 de mii de oameni. Noi ce facem? Privim cum Biserica, credinţa, este agresată de o presă ignorantă sau servilă unor interese şi mai dificile. Dar ca să mai stopăm ceva, fiecare trebuie să fie mai bun, ca om şi ca profesionist, la locul său de vieţuire şi de muncă, astfel încât atunci când ceilalţi se bucură şi se mi-nunează de el şi se întreabă îl legătură cu el să i se spună simplu că: „e creştin”, iar lucrul acesta să fie relevant şi convin-gător. Să ne păstrăm curajul şi să descoperim frumuseţea lumii lui Dumnezeu! Dumnezeu ne strigă pe fiecare! Sus să avem inimile! Căci cu noi este Dumnezeu! Ceea ce nu ne este cu putinţă nouă oamenilor, acţio-nând de capul nostru, este cu putinţă lui Dumnezeu” (Matei 19,26).
Suntem chemaţi la fiecare Sfântă Liturghie ca: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dum-nezeul să o dăm!” Suntem chemaţi să ne plecăm genunchii şi să strigăm după ajutor, la Dumnezeu, şi nu la „Baal”. Lui Dumnezeu să-i dăruim viaţa toată, şi nu altcuiva!
Tu cui îţi dăruieşti viaţa?