Preot loan ŞTEFĂNESCU
Din Sf. Evanghelie observăm că Mântuitorul lisus Hristos, când vorbeşte, nu vorbeşte la timpul trecut niciodată. De fiecare dată, prin cuvântul Său, ne pune la inimă învăţături folositoare pentru mântuirea noastră. Vorbeşte despre curaj, înaintea încercării; vorbeşte despre demnitate, înainte de a I se da cu totul peste cap demnitatea cu care venise în mijlocul nostru.
Vorbeşte despre dragoste şi despre robie binecuvântată, înainte ca ceilalţi să-l trădeze stăpânia şi puterea şi slava. El ne spune că un om oarecare pleacă şi dăruieşte slugilor sale, lucrătorilor săi, o parte din averea sa: fiecăruia după cât poate duce. Şi am văzut: unuia îi dă cinci; altuia – doi; iar ultimului dintre ei, un singur talant. Mare taină este această împărţire, pentru că, la întoarcerea Mântuitorului, lucrurile nu par a fi schimbate prea mult: cel cu cinci îi dă înapoi cinci plus cinci; cel cu doi îi dă înapoi doi plus doi; iar ultimul îi dă un talant înapoi.
Primul şi al doilea neguţătoriseră bine talanţii, numai ultimul ascunde în pământ talantul, ca nu cumva, venind stăpânul, pe care-l ştia „om aspru”, să-i ceară înapoi talantul, şi el să nu i-l poată da. Matematic, calculând contabi-liceşte, stăpânul îşi dublase suma; nu pierduse nimic.
Ceea ce l-a deranjat însă nu este faptul că omul acela a îngropat talantul, ci faptul că i-a trădat încrederea. El oricum ştia că cel de-al treilea nu are râvna primului şi nici înţelepciunea celui de-al doilea, ci că poate numai de un talant, dar pe care îl dorea îndoit îndărăt, ca de la unul care a lucrat şi el cu talantul primit.
Şi nouă, celor de azi, ni s-au dat, nu cinci talanţi, ci de mii de ori câte cinci talanţi, şi nu am reuşit de fiecare dată să-I înmulţim cu râvnă, înţelepciunea şi dragostea noastră.
Faptul că avem un Stăpân milostiv care ne-a pus la îndemână multe, după puterea noastră a fiecăruia, şi noi nu reuşim să-l dăm înapoi când ne cere este vina noastră. Ceea ce ne cere El azi nouă este curaj în punerea în practică a tot ceea ce El ne-a dăruit.
Avem noi curajul să punem, de fiecare dată, la îndemâna lucrului pe care l-am primit şi dragostea pe care am primit-o? Iată o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem astăzi. Mai ţinem seama de tăria care vine de la Hristos şi care ne întăreşte? Nu prea! Mulţi au îngropat-o!
Atenţie, însă! Celor cu mult, mult li se va cere; celor cu puţin, puţin li se va cere. Şi nu uităm că fiecăruia dintre noi ni se cere pe măsura credinţei noastre; pe măsura nădejdii noastre, pe măsura dragostei noastre, pe măsura curajului nostru, curaj care trebuie să facă din puţinul nostru talant măcar talantul dublu pe care suntem datori să-l dăm lui Dumnezeu.
Auzim la Sf. Liturghie spunând: „Ale Tale dintru ale Tale, ţie ţi-aducem de toate şi pentru toate”. Pentru asta, ni se cere curaj!
Vedeţi? Trăim într-o vreme a laşităţii şi a trădării, a imposturii şi a fariseimului.
Ar fi bine să nu-I cerem lui Dumnezeu alt talant, decât cinstea. Cu cinstea să mergem „până în pânzele albe”. Să-l cerem lui Dumnezeu ca lucrurile pe care le facem să fie binecuvântate; puţine, dar bune, înguste, dar adânci în ogorul lui Dumnezeu.
Să ne manifestăm credinţa cu curaj, curaţi şi cinstiţi, aşa cum ne îndeamnă Biserica.
Dacă nu vom avea curajul să ştergem din memoria noastră orgoliile şi micimile noastre, dacă nu vom avea curajul să scoatem talantul pe care l-am îngropat, să-l scuturăm de ţărână şi măcar să-l dăm săracilor, ca ei să-l folosească mai bine decât noi îngropându-l, dacă nu vom fi în stare ca la puţinul primit de la Dumnezeu să adăugăm puţinul muncii noastre, al râvnei şi înţelepciunii noastre, zadarnice ne vor fi toate celelalte încercări.
Suntem creştini câtă vreme rămânem curajoşi cu Hristos, netemându-ne nici de ce zice stânga, nici de ce zice dreapta, ci dând seamă doar înaintea Stăpânului -Dumnezeu şi ale duhovnicului, prin care Dumnezeu ne vorbeşte. Suntem creştini în măsura în care lucrăm şi-I cerem lui Dumnezeu să înmulţim talanţii.
Să punem în balanţă cât am primit şi cât am dat, până acum.
Să facem tot ce se poate pentru ca să înclinăm balanţa în favoarea muncii cu Hristos şi a curajului cu El. Să luăm seamă că mântuirea atârnă de curajul, râvna, dragostea şi bucuria noastră de a trăi şi a munci după poruncile lui Dumnezeu.
Dumnezeu a investit în noi şi n-a greşit. Puţin sau mult, mult sau puţin, ne-a dăruit suficient, cât să-i putem ajuta pe ceilalţi şi pe noi înşine la trecerea pragului spre împărăţia
Lui.
Curaj, şi, când vă este teamă, cereţi ajutor de la El!
Nu-i trădaţi încrederea, pe care El v-a dat-o!
