Oamenii se răcesc şi se descompun moral

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Mulţi spun uneori că îşi ating cu satisfacţie scopul vieţii. Aşa să fie oare? Năzuinţa fiecăruia şi a tuturor constă în dobândirea aşa numitei fericiri. Pentru dobândirea acestei fericiri oamenii îşi satisfac toate plăcerile (dorinţele) trupului, adică „iau de la viaţă” tot felul de murdării. Foarte stăruitor, omul de azi se educă pe sine în mândrie. Ce dobânzi au astfel de oameni pentru inima lor, ce fericire? Ei se simt totdeauna incomodaţi şi nemulţumiţi, pentru că sunt robii patimilor lor mereu nemulţumite, care cresc tot timpul şi sunt tot mai nepotolite. Îşi petrec fiecare zi îngrijoraţi pentru bunăstarea zilei de mâine, grijă care le otrăveşte dispoziţia. Neavând posobilitatea să-şi satisfacă dorinţele, totdeauna caută ceva şi se întristează, neştiind ce e bucuria curată, adevărată. Aceştia, având inima rece, se străduiesc să-şi aţâţe noi patimi, însă se răcesc şi se descompun moral.
În relaţii sunt falşi, îşi maschează urâciunea fizică şi morală, evită şi îşi distrug chiar proprii copii. Este oare aceasta fericirea reală?
Cei care trăiesc însă conform credinţei în Dumnezeu îşi strunesc pornirile animalice şi dobândesc libertatea de patimi, îi iubesc pe oameni cu sinceritate şi puritate, vieţuiesc totdeauna în curăţie şi omenie.
Nenorocirea şi nefericirea noastră stau în faptul că purtăm în noi un izvor putred al păcatului şi fărădelegii, iar faptele noastre „murdare” sunt indicii a ceea ce există în noi.
Ce este de făcut? Să ne vedem mereu putreziciunea şi să fim cuprinşi de mâhnire pentru ea.
Cum ieşim din această stare tristă? În puterile noastre nu există ieşire. Însă, pentru Dumnezeu toate sunt cu putinţă! Dacă El a putut face toată lumea din nimic, atunci poate restaura şi fiinţa noastră căzută.
Pentru noi, singura cale pentru restaurare este părerea de rău continuă pentru putreziciunea noastră păcătoasă, ascunsă în nepocăinţă. Sfinţii Părinţi ne spun: patimile se sting cu lacrimi, iar virtuţile opuse lor se dobândesc prin lacrimi. E nevoie de trudă, căci restaurarea fiinţei noastre şi împărăţia lui Dumnezeu în noi se dobândeşte prin osteneli.
Ne plângem adesea de faptul că în calea novoinţelor noastre suntem incomodaţi de oamenii care ne înconjoară şi de împrejurările nefavorabile şi nu găsim un loc liniştit să ne ascundem de „murdăriile” lumii de azi. În astfel de cazuri uităm că în noi există omul lăuntric, tainic, al inimii (I Petru 3,4). Uităm că este atât de adâncă cămara inimii noastre, încât putem să ne ascundem în ea de orice deşertăciune şi furtună exterioară. Trebuie să ne obişnuim să ne amintim mai des de Dumnezeu, să avem în inimă frica de Dumnezeu, să ne aducem aminte de înfricoşata Lui Judecată şi de necurăţia noastră păcătoasă. Şi, „cu frică de Dumnezeu” şi credinţă, să pătrundem cât se poate mai adânc în inima noastră.
Cu cât se ridică mai tare împotriva noastră furtunile şi confuzia diavolicească, cu cât se ridică mai mult valurile amare şi tulburi ale „mării”, cu atât să ne grăbim mai tare să pătrundem în adâncul inimii, să intensificăm rugăciunea către Bunul Dumnezeu, care pe poporul Său l-a trecut prin mare cu picioarele neudate”.
Pasul cel mai important şi cel mai necesar pentru noi este pasul spre comunicarea noastră cu Dumnezeu, atingerea de El, împărtăşirea cu El şi chiar lucrarea Lui în inima noastră. Şi acest pas îl facem prin credinţă şi dragoste. Priveşte cu inima: eşti departe de Dumnezeu? Vezi ce te împiedică să te apropii de El şi caută mijloace de apropiere. Ascultă-ţi inima şi-L vei auzi pe El, care te caută şi bate la uşa ta!
Să ştii că, toate necazurile şi suferinţele care au venit asupra ţării noastre mult încercată în acest vreac sunt urmarea uitării noastre de poruncile lui Dumnezeu şi a călcării legii Lui.
Aşadar, nu te răci faţă de cei din jur şi nu te descompune moral!