Orimeea nu crede in lacrimi

După cum se ştie, duminică, populaţia majoritară din Crimeea, rusofonă, a votat pentru independenţa acestui teritoriu şi constituirea unei noi republici. Foarte repede, ieri, s-a constituit guvernul noii republici, care a şi luat o hotărâre, desigur
– votată mai repede decât constituirea noului stat. Pe scurt, ruso-fonii din Crimeea au adresat Moscovei o cerere prin care solicitau să fie acceptaţi ca parte integrantă cu drepturi egale în componenţa Federaţiei Ruse. Ieri, rusofonii din Crimeea au avut grijă să neutralizeze populaţia ucraineană ce reprezintă 15 % din totalul locuitorilor pentru a evita orice conflict între locuitorii Crimeei. O altă problemă pe care trebuie Crimeea s-o rezolve este populaţia de etnie tătară şi are un statut puţin diferit de al rusofonilor. Dacă ne întoarcem în timp, Crimeea a fost cedată de către fostul lider sovietic Nikita Hruşciov Ucrainei, deşi acest teritoriu care a avut timp de secole un statut incert fusese ocupat de trupele ţariste pe vremea împărătesei Ecaterina a II-a, care, pentru a întări şi mai mult autoritatea ţaristă, dacă vă mai amintiţi, asemenea tatălui ei
– Petru I, a construit din nimic oraşul Sevastopol. în timp, acest oraş a devenit un puternic centru comercial şi a constituit, în realitate, nucleul pentru cea mai puternică bază militară terestră, maritimă, din zona de nord-est a Mării Negre. Odată cu ajungerea lui Lenin la putere, autoritatea rusească, de data aceasta de tip sovietic, s-a întărit tot mai mult, încât, într-o primă fază, Ucraina a trebuit să accepte vecinătatea unui teritoriu controlat în exclusivitate de ruşi.
Tragedia tătară
Revenind încă o dată înapoi în timp, în secolul al XIII-lea triburile migratoare de tătari, împinşi de către mongoli, părăsesc Asia Centrală şi se stabilesc până la urmă în Crimeea. Tătarii au avut un statut militar şi politic de echilibru între trei populaţii războinice: mongolii, cazacii şi turcii. Acest statut le-a permis să supravieţuiască de-a lungul secolelor, fiind uneori folosiţi de către turci ca element de completare în incursiunile expansioniste ale Imperiului Otoman. Odată cu prăbuşirea Imperiului Otoman şi dispariţia acestuia, la începutul secolului XX, practic tătarii au rămas ai nimănui. A existat o slabă tentativă din partea lor de constituire a unui stat independent, dar Occidentul a considerat că nu este rentabil nici economic, nici politic, nici militar să-i sprijine pe tătari în tentativa lor de consitutire a unui stat propriu. în consecinţă, tătarii s-au trezit în 1919 împărţiţi, ca teritoriu, între ucraineni şi turci. Cât a trăit Lenin, pe tătari nu i-a durut capul. Este adevărat că guvernul sovietic din perioada leninistă nici nu a investit prea mult în infrasctructura din Crimeea, tătarii rămânând într-o stare de semiprogres economic, majoritatea lor fiind constituită din analfabeţi fanatizaţi religios în spiritul Islamului. Tătarii n-au fost niciodată, în secolul XX, mari admiratori şi iubitori ai sistemului comunist. Mai mult, la începutul celui de-al doilea Război Mondial, mai exact în 1940, când Germania hitleristă a invadat Rusia lui Stalin, tătarii au sperat că, sprijinindu-i pe germani, vor avea şansa să-şi vadă visul realizat, acela de a avea o republică a lor proprie. Din păcate, Stalin a fost pe fază şi, fiind la fel de bun organizator ca şi Hitler, ca să nu aibă probleme, i-a deportat aproape pe toţi tătarii din Crimeea, ducându-i în Siberia.
O nouă speranţă
Desigur, războiul s-a terminat. Hitler s-a sinucis, iar Stalin nici n-a avut vreodată de gând să mai aducă înapoi populaţiile deportate în Siberia. Ne referim la tătarii din Crimeea şi la moldovenii din Basarabia. După moartea lui Stalin, în 1953, a urmat ceea ce putem numi micul dezgheţ din perioada Hruşciov. Acesta nu numai că a atacat cultul personalităţii instituit de Stalin, dar a permis populaţiilor deportate în Siberia, desigur – cine a mai trăit, să se întoarcă acasă. Tătarii s-au reîntors în Crimeea şi au constatat că cedarea, atenţie!, nu retrocedarea, acestui teritoriu Ucrainei le-a uşurat într-o oarecare măsură viaţa. Ce-i drept, regimul comunist nu le-a permis să redevină ceea ce erau înainte de Lenin: proprietari de case, de pământuri, de herghelii de cai, de turme de oi, dar guvernul ucrainean din perioada Hruşciov s-a dovedit a fi foarte tolerant cu ei.
Referndumul de duminică a băgat frica în tătari, deoarece amintirea deportării lor masive din perioada stalinistă nu a putut fi ştearsă nici din memoria tinerei generaţii. Prin referendumul de duminică, practic populaţia de etnie tătară a trecut în subordinea totală a rusofonilor. Aceştia nu au devenit puternici doar prin baza militară de la Sevastopol. Aceştia şi-au întărit puterea de ripostă şi prin faptul că toate grupurile de lunetişti de pe teritoriul Ucrainei aflate în subordinea fostului preşedinte ucrainean Ianukovici s-au retras în Crimeea rusofonă. Nu trebuie uitat că aceşti lunetişti sunt cei care au încercat să-i reprime în mod sângeros pe protestatarii din Piaţa Maidan şi ar fi reuşit dacă lui Ianukovici nu i-ar fi cedat nervii şi, aşa cum afirmă unele surse diplomatice occidentale, ar fi fugit în Rusia.
Lunetiştii lui lanukovici pot fi văzuţi în prezent, păzind toate punctele de trecere la nou-înfiinţata frontieră dintre Ucraina şi Replublica Crimeea. După cum au observat şi relatat unii trimişi speciali ai marilor cotidi-ane occidentale, populaţia ruso-fonă le aduce de mâncare acestor lunetişti. Un alt aspect ce s-ar putea să atârne greu în balanţă este şi motivaţia rusofonilor pentru votul de duminică: cu toţii au afirmat că guvernul de la Kiev le-a ignorat sistematic doleanţele, nefăcând niciun efort să le îmbunătăţească nivelul de trai. Adevărul este că majoritatea rusofonilor din Crimeea sunt militari pensionaţi. Aceştia speră că integrarea în Federaţia Rusă le va uşura nivelul de trai.
în zadar tătarii au încercat să boicoteze referendumul de duminică. Totuşi, în comparaţie cu rosofonii, sunt minoritari. Tătarii au făcut o mică tentativă de revoltă cerându-le tinerilor care au plecat, din motive financiare, să lupte în Siria, să se întoarcă în Crimeea şi să lupte pentru drepturile tătarilor. Niciunul nu a răspuns pozitiv, preferând să rămână să lupte în Siria de partea guvernului aflat la putere. Bineînţeles, Bruxelles-ul şi Washington au ameninţat cu sancţiuni economice, Bruxelles-ul, împins de la spate de Washington şi din cauza faptului că Occidentul se teme în continuare să nu scape din mâini Europa de Răsărit. Dacă aceasta ar trece din nou în sfera de influenţă a ruşilor, pentru Occident va fi o mare pierdere din punct de vedere economic, deoarece estul european e o mare sursă de materii prime ieftine şi forţă de muncă la un preţ aproape de nimic.
Cu toate ameninţările lui Obama, ne referim la sancţiunile de natură economică şi comercială, Putin le râde tuturor în nas, desigur – la modul elegant, diplomatic, deoarece Occidentul depinde de livrările ruseşti de gaze naturale. Dacă Putin închide robinetul, multe sectoare de activitate occidentale vor da în bâlbâială. Deocamdată rămâne de văzut cum va rezolva Moscova problema spijinului economic, alimentar şi de orice vreţi cu Crimeea, deoarece noul stat nu are frontieră cu Rusia, fiind înconjurat de Ucraina. Rămâne de văzut ce le va oferi viitorul rusofonilor din Crimeea.
Indiferent cât de mult sau de puţin ar plânge, din motive diferite, ucraineenii sau tătarii, asemenea Moscovei, Crimeea rusofonă nu crede în lacrimi.