Timpul poate să păstreze în nesfârșitele lui teritorii fiecare dintre Înfățișările pe care un artist i le poate descifra, povesti și descrie. Tot timpul reușește să își adauge continuu fiecare dintre mișcările care au loc în țesătura lui și să le amplifice cu patina lui mereu necesară oricare gest artistic ce se poate încadra în aceste tipare ale mișcării și în neobositele lor acumulări. În continuare se adaugă mereu textul necesar spunerii, descrierii și alcătuirii acestui corp povestitor, purtător al acelor unelte obligatorii pentru a putea parcurge fiecare etapă a traversării acestor porțiuni ale lumii și ale timpului ei, ale vremurilor în care se așază și din care trebuie întotdeauna să meargă mai departe, cât mai departe în și prin toate încăperile care se disponi-bilizează pentru a le adăposti și pentru a le face vizibile și (re)cunoscute.
Artistul se apropie foarte mult și cu insistențele necesare de toate aceste fragmente de timp și alcătuiri ale lui pe care trebuie să le traverseze odată cu fiecare dintre actele și gesturile lui, împreună cu amplificările și adăugările lor continue, permanente, obositoare deseori. Timpul cere timp pentru a-i cunoaște întrupările și pentru a reuși să ți le adaugi și să i le locuiești.
Gabriel Popescu este un artist căruia timpul i-a deslușit și i-a întregit statura odată cu fiecare dintre consumările și trecerile lui, odată cu toate alcătuirile pe care i le-a adăugat și pe care le-a suprapus peste statura lui artistică, peste concepția și vizi unea ce l-au așezat definitiv în fiecare ramă care l-a încăput și care mai departe l-a lăsat să iasă și să elimine eventualele lor limite, să își continue nestingherit de vreo piedică traversările necesare prin vremuri și prin timpurile care le-au conținut și completat. A fost un artist harnic, unul care nu a obosit să își desăvârșească continuu lucrarea, opera, unul care nu a ezitat și nu s-a sfiit să își distrugă ce nu îi convenea sau nu îl mulțumea din ceea ce lucra, chiar dacă cei din preajma lui spuneau că trebuie să le păstreze pentru că sunt valoroase. Nu lăsa nimic să îi strice concepția, frumusețea, fragilitățile și expresivitățile pe care le căuta și pe care le punea în operă ca nimeni altul, atât de intens personalizat.
Suntem acum, în această expoziție, în fața unor completări necesare cu lucrări din arhiva familiei donate Casei Gravor Gabriel Popescu de familie, de una dintre urmașele lui, doamna Ioana Beldiman, critic și istoric de artă.
Gestul este unul reparator, dar mai ales întregitor, unul făcut cu conștiința celui care știe ce înseamnă acest gest și, desigur, urmările lui în mișcările viitorului, ale viitorului în ceea ce privește noua, noile interpretări în care se vor încadra pentru a-l face vizibil și pentru a-l spune cu mult mai certă siguranță pe artistul, pe gravorul și pe profesorul Gabriel Popescu.
Casa Gravor Gabriel Popescu a devenit astfel un reper, unul care era deja, dar de acum unul din ce în ce mai greu de ocolit odată cu noile bogății artistice care i s-au adăugat și care pot fi văzute într-un cadru desăvârșit, care au fost aduse atât de firesc în locul din care lipseau. Gestul doamnei Ioana Beldiman este unul aristocratic, unul ales și care va cântări foarte mult mai departe în apropierea privitorilor de cel care a fost părintele gravurii românești, de cel care și-a căutat împlinirea cât a putut de mult, cât a putut de departe și cât de artistic posibil i-au permis talentul, hărnicia și niciodată oboseala de a se opri din a le amplifica și desăvârși.
Suntem de acum prinși și ținuți în această traversare neobosită a timpului în care opera lui Gabriel Popescu ne păstrează de fiecare dată când ne regăsim în așezările și în mișcările ei prin lumea în care le-a eliberat artistul, suntem mai departe covârșiți și impregnați de această ocupare a minților noastre și a simțurilor care ne locuiesc de fiecare iradiere care se lasă împrăștiată de această mereu nouă și surprinzătoare expoziție permanentă găzduită de casa locuită de artist, iar de acum și de noile sale lucrări aduse și expuse în locul din care lipseau. O expoziție și un muzeu completate atât de firesc de un gest care a știut să se lase făcut, acceptat și primit.
Gabriel Enache
