Viața însă nu ne este dată ca să fie o povară, ci bucurie, și fiindcă eu așa cred, pot să-mi alung fără efort gândurile ce mă îngrijorează. Pentru că frunzele copacilor erau atât de prăfuite, am pus pe ele furtunul, o adevărată folie să uzi copacii în plină zi, și ce-i cu asta? Viața nu este agreabilă dacă nu ți-o agrementezi cu mici folii…
Gabriela Adameșteanu- Dimineață pierdută
Aparent nimic nu poate împiedica o zi să înceapă și să se desfășoare, să se consume, să se scurgă și astfel să pregătească locul pentru cea care urmează, care vine și ocupă în continuare așezările ei, ale celei ce tocmai a fost și s-a dus. Mai departe se poate căuta și găsi povestea facerii și a trecerii ei, a consumării în spațiul îngăduit de vremuri și de istorie, în cuvintele care se pot găsi sau descoperi pentru a o spune, pentru a o așeza corect în fiecare dintre reperele care o pot păstra și transporta cât mai mult și cât mai departe în timp, în timpul căruia mai departe o să îi aparțină și din care își va putea lăsa mai departe semne, urme și tot ce mai poate să încapă în ceea ce se va spune sau scrie despre ea.
Povestea merge întotdeauna mai departe dacă este spusă, dacă se întregește continuu cu ajutorul cuvintelor care o prind în fiecare rost și creștere a lor, în fiecare neobosit proces care poate să cuprindă această îndelungă și mereu amplificată desprindere și călătorie totodată. Gabriela Adameșteanu ne înlesnește accesul la această delicată țesătură a zilei care ține în alcătuirile ei istoria și vremurile ei la un loc cu fiecare poveste care se poate lăsa prinsă în structura ei, care se pot face văzute în aceste straturi ale densității, ale (i)realității pe care ele o pun la dispoziția privirilor noastre pentru ca mai apoi să fie mutată în simțurile care îi vor primi alcătuirile, mișcările, tremurul și oricare dintre gesturile care se mai pot elibera și disponibiliza pentru a-i scoate la iveală cât se poate de mult din sonorități și mișcări.
Povestea se lasă spusă, așezată în cuvinte și își controlează în continuare amplificările greu, își contemplă rostogolirea în încăperile disponibile să o primească ale lumii și așteaptă mai departe efectele care trebuie să se facă simțite, care se vor impune odată cu ea și vor deveni repere de neocolit ale țesăturii ei, vor fi în continuare bornele ce vor controla, care îl vor ghida pe cititor și vor menține viu traseul călătoriei și inițierile ei, inițieri care nu se vor consuma și care nu vor parcurge cuprinderile acestei lecturi niciodată până la capăt, care nu vor propune și nici nu vor impune vreun sfârșit vreodată.
Gabriela Adameșteanu extinde acest domeniu al luptei cu timpul, cu istoriile lui până în cele mai adânci straturi ale lumii cunoscute și ale celei intuite de ea, de apropierile ei de fiecare dintre aspectele în care își poate face vizibile pe care textul, silueta lui, mișcările și pașii prin toate aceste întâmplări care îi construiesc continuu profilul și îi definitivează contururile mereu în schimbare pe care le modelează și pe care mai departe le propune expunerii, alăturării privirii ce vrea să le înțeleagă desfășurările, adăugările, neliniștile toate încorporate în ele. Suntem astfel făcuți parte a acestei lumi care crește sub ochii noștri parcurgându-i, ascultându-i și înțelegând mesajul, mesajele cuvintelor răspândite în firile ei, iar în continuare ne vom regăsi întotdeauna în fiecare dintre imaginile memorate și redate neobosit de toate aceste suprafețe, de oricare așezare a lor în lumina și în reflexiile ei care le va face vizibile. Ne vom putea adăuga înțelegeri și (re)găsi mai departe de fiecare dată în fiecare început al fiecărei nesfârșite zile ce s-a putut așeza și salva în această poveste.
Gabriel Enache
