Ceva se repetă, nu mai știu cum se numește chestiunea sau istorioara aceea care se repetă, fapt e că și eu, după aproape 50 de ani de la jocul cu persoana care vrea să facă… și casa în care am copilărit și în care tata și-a dat sufletul și mama și-a încheiat zilele, repet grija, tristețile, neliniștea, bucuria, speranțele și toate câte mai încap într-o inimă, întrebându-mă nu doar câte cuie… ci și care e mecanismul ascuns ce ne împinge pe căi încercate și prea cunoscute…
Mircea Horia Simionescu- Toxicologia sau Dincolo de bine și dincoace de rău
Sunt cărți în al căror text rămân conservate fragmente muzicale intense, acorduri, game, note răzlețe care acoperă firesc orice gol ce s-ar putea insinua în construcția lor. Sunt anume găsite, gândite și lăsate de autor pentru ca povestea lui să poată fi și ascultată, să poată să își arunce anumite ecouri dincolo de textul ce le conține, dar care nu le constrânge să rămână ascunse în desfășurările și în acumulările lui, ci dimpotrivă, propunând și amplificând toate aceste exaltări necesare, toate diversificările pe care sunetul muzicii le încurajează în firea celui care se apropie de carte, de text și de adaosurile ce îi multiplică și îi încurajează împărtășirile acestea vii și perene. Toate aceste sound-uri și fiecare fragilitate inclusă a lor se așază ca un zumzet discret împrejurul cititorului, ca o plasă ce îi lasă doar libertate de mișcare, nu de ieșire, dar care nu limitează interpretările posibile ale textului ce la (cu)prins în această rețea a lui.
Mircea Horia Simionescu este un astfel de scriitor, unul care a lăsat destulă muzică și muzicalitate în alcătuirile lui textuale și în cărțile pe care le-a conceput ca pe adevărate simfonii, chiar și în alcătuirile lor fragmentare și fragmentate de normele firești ale postmodernismului inocent și poate inconștient ce le-a marcat scrierea, și mai departe fiecare dintre creșterile propuse de ele. Notele scrierilor lui sunt înalte sau joase, sunt așa cum trebuie pentru a fi înțelese și mânuite de bagheta atentă a cititorului care se poate așeza la pupitrul acestui mod de lectură, a acestui mod de a trăi și de a-și asuma traversarea unui astfel de text, a unuia făcut din ce în ce mai vizibil de sunetul muzicii care îl ține în alcătuirile lui, și totodată îl conține sau îl propagă în corpul și în simțurile disponibile să le primească ale lui.
Suntem continuu inițiați să învățăm această apropiere, această mereu nouă atingere dintre muzică, dintre sunetul ei și text, această nouă corporalizare care încape în stările literaturii, în anume construitele situații în care să se poată face vizibile și să își arate pașii acestor creșteri și adăugări permanente, continui, de neoprit. Tot acest parcurs rămâne în desenul unui semn infinit, în permanenta (re)găsire îngăduită de grafia și de neobosita și fără capăt mișcare a lui. Aici, în toate aceste mișcări ale cuvintelor putem auzi liniștea ce cuprinde acest sunet al muzicii, sunet pe care literatura scrisă de Mircea Horia Simionescu o tot prinde și o tot cuprinde în toate astraturile ei vizibile și invizibile, în toate cuvintele care spun și care povestesc despre aceste faceri, despre această măiestrie de a culege cuvinte și de a le pune coerent pe portativele care pot (sus)ține aceste note, care pot să le facă disponibilă înțelegerea și lectura.
Compozitor și propriul dirijor totodată, un ascultător desăvârșit al propriului sunet dislocat în cuvinte și împrăștiat ceremonios tot timpul în aspectele scrierii și ale lecturii, în desfășurările lor și în fiecare dintre descrierile și așezările poveștilor lor. Aici suntem întotdeauna când citim și când reușim să auzim literatura acestui maestru care este Mircea Horia Simionescu, a acestui peren și de neoprit constructor de ecouri și reverberații puse și compuse în textele lui ce se rostogolesc și se desfășoară neobosite în corpurile, în simțurile și în urechile noastre. Tot ce a scris MeHașeS poate fi interpretat, iar interpretarea nu se poate așeza vreodată în definițiile desăvârșirii fiindcă oricare nouă lectură impune o mereu alta, o mereu nouă audiție, pentru că întotdeauna note noi se fac auzite și se lasă răspândite în disponibilitățile senzoriale ale cititorului cuprins în această fantastică rețea desfășurată de sunet în text, în fiecare pliu disponibil al lui.
Mereu nouă și mereu proaspătă oricare modă sau metodă de interpretare a literaturii, un refresh permanent odată cu fiecare lectură impune sunetul acesta neobosit să își amplifice și să își trimită cât mai mult, cât mai departe fiecare notă și fiecare dintre următoarele care vin firesc după ea. Un sunet lung, neobosit și de neoprit poate fi auzit, ascultat și înțeles cu fiecare nouă apropiere de literatura pe care ne-a lăsat-o pentru totdeauna la îndemână Mircea Horia Simionescu și cu fiecare nouă disponibilitate de a-i asculta și de a-i înțelege sunetul acesta desăvârșit.
Gabriel Enache