Preţul trădării din orgoliu

Până la alegerile prezidenţiale din 2014 mai este destul timp. Cu toate acestea, tensiunile politice sunt destul de mari, atât în interiorul PDL-ului, cât şi-n PNL. Brusc, în rândul liberalilor a apărut un curent de opinie prin care este contestată capacitatea lui Crin Antonescu de a reuşi să devină preşedintele României. încă de la jumătatea lunii ianuarie, Tăriceanu era, indirect, curtat de cei care se separaseră de curentul politic democrat-liberal, Mihai Răzvan Ungureanu scriind pe Facebook: „(…) Sunt surprins de ceea ce spune Crin Antonescu, a cărui atitudine antieuropeană şi profund antidemocratică în cadrul propriului partid face ca oameni cu experienţa politică remarcabilă, cum sunt Călin Popescu Tăriceanu sau Andrei Chiliman, vechi liberali, să se simtă umiliţi. Eu cred că nu aceştia ar trebui să se simtă umiliţi. Umiliţi ar trebui să se simtă toţi membrii Partidului Naţional Liberal în momentul în care au un asemenea şef. Dacă la un moment dat lideri de marcă ai PNL găsesc de cuviinţă să se separe de ceea ce înseamnă Crin Antonescu, pot găsi un limbaj comun, de dreapta, cu un partid din actuala opoziţie, care poate să fie Forţa Civică”.
Fără scrupule
Dar ce reprezintă partidul Forţa Civică pe scena politică internă? Deocamdată o încercare de-a surclasa PDL-ul şi o tentativă de-a eroda, în timp, USL-ul, fiind o expresie a jocurilor politice practicate de cei nemulţumiţi că nu au dobândit cât de cât puterea de decizie în fostele lor partide de unde au plecat. De fapt, Forţa Civică este fostul Partid Creştin, fondat în 2004 de Viorel Lis, după ce a demisionat din PNŢ-CD, formaţiune politică ce-l ajutase să devină primar al Capitalei în timpul mandatului Ciorbea. în 2007, Viorel Lis este debarcat de Adrian Iuraşcu, ce devine preşedintele Partidului Creştin, care din 2008 se transformă în Forţa Civică. Pentru cine nu ştie, Adrian Iuraşcu a fost, între 1983-1990, mecanic şef la Grup Şantiere Sud din cadrul Centralei de Construcţii Industriale, între 1996-2000, membru în Consiliul de Conducere al Convenţiei Democrate Române (CDR) din partea societăţii civile, între 1998-2002, vicepreşedinte al Sindicatului PROPACT, iar în perioada 2002-2009, preşedinte PROPACT, în paralel, din 2004, preşedintele ONG-ului „Forumul Civic Românesc”. După cum aţi văzut, Adrian Iuraşcu îl înlătură pe Lis şi, inspirat de titulatura „Forumul Civic Românesc”, transformă partidul fostului primar de Bucureşti, în Forţa Civică. în 2009, Iuraşcu, fiind preşedinte de partid, concurează să obţină un loc în Parlamentul European, dar nu se alege cu nimic. A propos, Iuraşcu este şi fondatorul revistei anticomuniste „BARICADA”, prima publicaţie particulară din România. Dar să revenim la cursul evenimentelor. În 2012, se înscriu în Forţa Civică o serie de membri, plecaţi din PSD, PNL şi PDL, precum şi fostul prim-ministru Mihai Răzvan Ungureanu, inclusiv colegii săi din „Iniţiativa Civică de Centru-Dreapta”. Noii „emigraţi” reuşesc să fie majoritari în partid, ceea ce va fi fatal pentru Iuraşcu. Astfel, la 7 septembrie, în urma unui congres al partidului, Ungureanu este ales preşedintele Forţei Civice”, iar unii foşti miniştri din partea PSD şi PNL şi ex-deputaţi PDL reuşesc să intre în noua conducere. Pentru a intra în Parlament, Mihai Răzvan Ungureanu face pasul următor: pune bazele, cu Vasile Blaga, şeful PDL şi Aurelian Pavelescu, preşedintele PNŢ-CD, „Alianţei România Dreaptă”. Astfel, datorită acestei alianţe, Forţa Civică a obţinut, la alegerile din 2012, patru locuri în parlament: unul în Senat (Mihai Răzvan Ungureanu) şi trei în Camera Deputaţilor (Danuţ Culeţu, Dan Cristian Popescu şi Cristian Constantin Roman). Să nu uităm că cel care l-a lansat, la modul serios, în politică pe Mihai Răzvan Ungureanu a fost Traian Băsescu, ce spera ca, prin înlocuirea lui Boc cu Ungureanu, să potolească masele şi să-i permită PDL-ului să păstreze controlul asupra Parlamentul, iar prin activitatea parlamentarilor pdl-işti, indirect, în teritoriu, să dirijeze banii publici către clientela politică. Acum rămâne de văzut dacă Ungureanu, după ce-a ajuns senator, îi va întoarce spatele lui Băsescu.
Ceea ce scrisese Ungureanu pe Facebook pornea de la o declaraţie anterioară a lui Tăriceanu, care, în interiorul PNL-ului, a avut parte de situaţii în care s-a simţit umilit, precizând că îşi rezervă dreptul de a reacţiona. Dar cel ce-a reacţionat la nici douăzeci şi patru de ore a fost Ungureanu ce l-a invitat să se alăture Forţei Civice. Apoi, a urmat reacţia promptă a lui Crin Antonescu ce-a declarat că fostul premier Călin Popescu Tăriceanu poate candida la viitoarele alegeri prezidenţiale „din partea cui vrea”, sprijinit de o formaţiune sau alta, însă nu din partea PNL sau USL. De fapt, gestul lui Tăriceanu riscă să fisureze serios unitatea politică a USL-ului şi să reducă din şansele lui Antonescu de a candida fără dureri de cap la funcţia de preşedinte al statului. De fapt, anterior, Crin Antonescu declarase că, în ceea cel priveşte pe Tăriceanu, conflictul cu acesta nu va fi „o poveste fără sfârşit”, în interiorul PNL-ului, reproşându-i poziţii identice cu propagandiştii pedelişti, inclusiv faptul că a stat pe tuşe în momentul consolidării USL.
Tăriceanu, PDL-istul din umbră?
Desigur, în afară de Ungureanu, a mai turnat gaz peste foc şi analistul politic Cosmin Guşă, spunând că PDL are nevoie de un candidat la prezidenţiale precum Tăriceanu. Dar lucrurile nu s-au oprit în acest punct. Foşti liberali încearcă să profite de tensiunea creată pentru a-i plăti poliţele lui Antonescu. Astfel, fostul şef al PNL Gorj, Dan Ilie Morega, îl susţine pe Tăriceanu, făcând un apel către toţi liberalii să stopeze „dictatura, abuzurile unei găşti de partid” condusă de Crin Antonescu. Dar cea care încearcă să-l facă knock-out pe Tăriceanu este Norica Nicolai, europarlamentar PNL, ce declară public: „Tăriceanu e o prezenţă interesantă, însă şi el, ca şi mulţi alţii, are un preţ. Fiecare om are un preţ, marea artă a unora care ştiu care e preţul unora este să-l ofere. Nu ştiu cine îl manipulează. Cert e că m-a surprins reacţia şi opţiunea sa de a candida la preşedinţie. Nu pentru că aveam o decizie deja în partid, ci pentru că, în 2004, după retragerea lui Stolojan, era candidatul partidului la preşedinţia României. Postul aparţinea PNL-ului în Alianţa D.A. El nu şi l-a dorit atunci, considerând că nu e pregătit, că nu poate face faţă. După ce a fost premier şi a făcut ceva ani de opoziţie, nu ne spune dacă se simte mai pregătit sau face faţă postului, ci doar că şi l-ar dori. E un concurs de manipulare şi orgoliu”. Norica Nicolai este de părere că Tăriceanu nu lucrează pentru PNL; ci pentru „unii din afara partidului”, iar, de profitat, nu vor profita decât PDL şi Traian Băsescu. Europarlamentara a mai precizat că „PNL este într-o alianţă şi-şi va onora comportamentul de aliant, nu poate risca să repete istoria alianţei cu PDL”. De fapt, pentru Norica Nicolai, singura şansă pentru PNL de a rămâne mult timp pe arena politică este să reuşească să facă ceva paşi înainte pentru România”. Oricum, interesantă este afirmaţia făcută de Norica Nicolai: conform înţelegerii în cadrul Alianţei DA, după retragerea lui Stolojan, în timpul campaniei electorale, postul de preşedinte al statului în revenea lui Tăriceanu, iar cel de prim-ministru, lui Băsescu. Şi totuşi ceva s-a întâmplat. Ce anume? Va fi greu de aflat, dacă se va mai afla vreodată. Oricum, Stolojan a trebuit să renunţe de două ori, în timpul campaniei electorale 2004, la postul de preşedinte, cedându-l lui Băsescu, iar după campanie, la postul de prim-ministru, cedându-l lui Tăriceanu. Este clar că Băsescu nu avea de gând să respecte înţelegerea cu PNL-ul, dorind ca cele două funcţii, de preşedinte de stat şi de prim-ministru, să revină doar PD-ului, ceea ce ar fi fost foarte confortabil politic pentru el şi avantajos economic pentru clientela politică. Ce a urmat se ştie: o serie interminabilă de conflicte cu Tăriceanu care la vremea respectivă se pare că mai era fidel PNL-ului. Oricum, pentru a contracara politic PSD-ul şi a nu-şi urca în cap PNL-ul, Băsescu a trebuit să cedeze, oferind postul de prim-ministru lui Tăriceanu.
Parteneriatul ruşinii
în ceea ce-l priveşte pe Stolojan, nu trebuie plâns de mila lui, deoarece a fost recompensat până la urmă cu funcţia de europarlamentar, iar cedarea în favoarea lui Băsescu s-ar putea să fie efectul unor manevre de culise ce reflectă interesele economice ale Statelor Unite şi ale Uniunii Europene. Oricum, SUA şi UE s-ar putea să fi răsuflat uşurate când în locul lui Tăriceanu, care i se mai opunea lui Băsescu, prim-ministru a fost prea supusul Boc. De fapt, în politică, nimic nu este la voia întâmplării: după remanierea din 2007, guvernul Tăriceanu nu a demisionat, cum spera Băsescu, ci a rămas până la încheierea mandatului său chiar în minoritate fiind, sprijinit în Parlament de, surpriză, fostul adversar politic, Partidul Social Democrat, care a vrut să fie la putere şi după 2008, printr-o alianţă cu PD-L, în urma semnării „Parteneriatului pentru România”, parteneriat ce i-a permis lui Băsescu să-l desemneze pe Boc prim-ministru. Oricum, PSD-iştii nu aveau viaţă lungă în noul guvern. Pentru a scăpa de ei, Băsescu îl destituie din funcţia de ministru pe Dan Nica, ceea ce a dus la demisia în bloc a tuturor membrilor guvernului desemnaţi de PSD. Privit acum, după atâţia ani, gestul de atunci al PSD-ului a denotat un fel de infantilism politic. în mod sigur, Băsescu le-a mulţumit PSD-ştilor, în sinea lui, văzân-du-şi mai departe de onorarea promisiunilor făcute, nu public, faţă de clientela partidului său şi faţă de mediile politice din vestul Europei şi de la nord- vest de Atlantic.