Preot loan ŞTEFANESCU
Din păcate, am întâlnit în viaţă şi ticăloşi, şi ticăloase, am văzut oameni normali ticăloşindu-se subit, şi am avut de-a face cu diferite forme de ticăloşie. E o experienţă care merită analizată.
De cele mai multe ori, ticăloşia e un viciu derivat. Anumite împrejurări o aduc la suprafaţă ca pe un derapaj surprinzător pentru cei din jur, dacă nu chiar şi pentru ticălosul însuşi. Mulţi ticăloşi nu ştiu că sunt ticăloşi, iar când află, nu acceptă o asemenea calificare nici în ruptul capului. Un caz clasic pe care îl întâlnim azi este, de pildă, cazul celui care se ticăloşeşte din slugărnicie. Dispus să execute tot ceea ce i se ordonă, fidel unui şef, unei instituţii sau unui partid, ticălosul din această specie nu dă doi bani pe discernământul său şi pe onoarea proprie. Încet-încet, el învaţă să ia directivele superiorilor săi drept convingeri personale. Murdăria nu-i face rău, câtă vreme ea are „legitimitatea” fidelităţii. Devotat cauzei, el pendulează fără jenă între opţiuni ireconciliabile: nu consecvenţa e problema lui, ci obedienţa. I se ordonă să fie autoritar, este autoritar. Gesticulează isteric, ridică glasul, trânteşte uşa. I se ordonă să fenteze discret, s-o lase moale, să adulmece dejecţia, o face surâzând, cu conştiinţa împăcată: aşa e jocul, aşa i s-a spus. Nu poţi anticipa reacţiile unui astfel de om – este imprevizibil. Este exponentul unui sistem, un sistem care se ghidează după strategii subtile de culise.
Grav este că, la acest sistem, care se ticăloşeşte pe zi ce trece, aderă azi şi oameni care au avut o conduită deosebită, dar care se simt umiliţi de un destin marginal, care sunt contrariaţi de viaţa pe care o trăim. Frustrat, lacom de recompense şi incapabil să vadă „partea cea bună” (sufletul) şi nu „blidul de linte”, omul nostru alunecă lent spre promiscuitate. Şi dacă ajunge, în ceasul al doisprezecelea, la vreo demnitate publică, el vrea să profite din plin chiar dacă e nevoit să „calce pe cadavre”. Merită şi el în final un pic de confort – gândeşte el -încercând să-şi cosmetizeze portretul. Îşi ambalează ticăloşia ca luciditate, ca imparţialitate înţeleaptă, ca probă de independenţă, dar de fapt – e ticălos şi periculos.
La unii, ticăloşia se bazează pe prostie. Deşi mai mereu sunt depăşiţi de situaţie, aceştia se înfurie, ţipă şi fug pentru că se simt incompetenţi.
Desigur sunt unii care sunt ticăloşi de „profesie”, adevăraţi călăi, înzestraţi prin naştere să lingă, să pupe şi să scuipe după cum e cazul. Aceştia sunt cei care, în timp ce îţi întind mâna, te vând.
Nu e nimic mai primejdios pentru noi şi pentru neamul nostru decât să ne confruntăm cu asemenea „exemplare” capabile să destrame neamul nostru românesc.
Din păcate, lumea de azi e plină de asemenea „lepre şi şmecheri”, care mint, se prefac şi înşală pe alţii.
Cum s-a ajuns aici? Mai întâi, prin degradarea treptată a vieţii interioare. Am reuşit, încet-încet, să nu mai credem decât în ceea ce se vede la suprafaţă. Ştim strict atât cât putem exterioriza. În al doilea rând, ne aflăm în situaţia de a compensa prin evidenţe grosolane ceea ce am pierdut în „înălţime”. Omenia şi Bunătatea ne-au devenit străine pentru că ne-am înstrăinat de Dumnezeu. Tânjim după scandaluri şi plăceri mlăştinoase. Sensibilitatea noastră nu se mai pune în mişcare fără provocări barbare.
Plăcerile bolnăvicioase au distrus „omul din noi”.
Ne vom mai trezi oare din asta? Sau rămânem prizonierii propriilor noastre „ticăloşii”.
O cură de dezintoxicare, din acest punct de vedere, cred că nu ne-ar strica! Reţeta o avem fiecare. Trebuie doar s-o urmăm!
