de Gustave Le Bon_
Pentru a dovedi că pedeapsa cu moartea nu influenţează cu nimic criminalitatea, au fost citate datele oferite de serviciul de statistică. Din nefericire, cifrele sunt uimitoare prin precizia lor. Criminalitatea a crescut în proporţii cu adevărat îngrozitoare: cu 30% în ceea ce priveşte asasinatele, iar pe ansamblu, în ultimii cinci ani criminalitatea, în Franţa, s-a dublat. De altfel, iată documentele furnizate de Cameră de către Preşedintele Comisiei cu reforma în justiţie:
„Dacă luăm în calcul nu doar cazurile judecate, ci ansamblul crimelor comise, adică ceea ce numim crime al căror făptuitor este cunoscut, iată cifrele: 795 crime în 1901, 1.313 în 1905, 1.434 în
1907.
Deci, aveam foarte mare dreptate -concluzionă domnul Berry – când spuneam că criminalitatea creşte de la un an la altul de când a fost suprimată în fapt a pedepsei cu moartea… Asasinii, fiind asiguraţi că nu vor mai fi condamnaţi la pedeapsa cu moartea, nu se mai tem să înfăptuiască cele mai mari crime”.
Din cauza acestei recrudescenţe, este de la sine înţeles că toate Consiliile generale, cu excepţia a trei, au solicitat puterilor publice să menţină pedeapsa cu moartea iar puterii executive să o aplice.
Spaima pe care, pe vremuri, o provoca pedeapsa cu moartea este peremptoriu demonstrată chiar de vorbitorul pe care l-am citat în rândurile de mai sus, cu ajutorul celor mai probante fapte: mărturiile criminalilor ce au renunţat la acţiunea de asasinat, de frica ghilotinei, la care se adaugă opiniile tuturor şefilor din cadrul Siguranţei, a avocaţilor ce au pledat pentru cei vnovaţi, etc.
„Este clar, dacă luăm în calcul declaraţiile sale, că asasinul negustorului de vite Leuthereau i-a luat acestuia viaţa deoarece nu se mai temea că va fi ghilotinat şi, în consecinţă, nu risca mare lucru. «Consecinţele, a declarat acesta după înfăptuirea crimei, le ştiu: voi fi trimis în Noua Caledonie sau în Guyana şi cum deja mi s-a spus şi cum ştiu să fiu disciplinat când vreau, după un an sau doi, pentru comportament exemplar, voi fi folosit în administraţie, după zece ani, mi se va da o concesiune şi astfel îmi voi reface viaţa, o viaţă poate mai fericită decât pe cea pe care am avut-o până acum, în Franţa»”.
Rolul social al pedepsei cu moartea este indiscutabil, drept dovadă că puţinele ţări care au suprimat-o, precum Elveţia, se văd obligate s-o reintroducă. Rând pe rând, zece cantoane au reintrodus pedeapsa cu moartea.
în calitatea sa de deputat socialist, domnul Briand are scaunul asigurat, dar cifrele sunt aşa de clare iar faptele aşa de convingătoare încât ar trebui să mai renunţe la argumentele pe care le foloseşte. Este adevărat că modul său de a concluzina este ingenios, dar puţin probant.
Se argumentează că crimele invo
luntare, nepremeditate nu pot avea, în general, acelaşi statut juridic cu cele premeditate. Este adevărat, dar în ambele situaţii victima tot moare şi este o slabă consolare pentru decedat dacă s-a dus pe lumea cealată din cauza unei crime involuntare sau din cauza unui asasinat premeditat. Domnul G. Berry a demonstrat cât de absurdă este operarea acestei deosebiri prin relatarea asasinării călătorilor de către apaşi, aceştia ucigându-i doar din plăcerea de a-i omorî. „Orice ucidere a unui om, îndifer-ent de circumstanţe, este tot un asasinat”, i-a spus domnul G. Berry, ministrului de justiţie.
Ministrul se încăpăţânase să fie făcută deosebirea între omorul involuntar şi cel premeditat. Mai bine ar fi tăcut. Aplauzele, ce au urmat remarcii făcute de domnul G. Berry, au demonstrat din plin că nimeni nu era de acord cu ministrul.
Să încercăm acum să ne plasăm deasupra acestei cazuitici de teologi, să vedem care este adevăratul fond al problemei, care sunt adevăratele motive ale acestor interminabile discuţii referitoare la pedeapsa cu moartea.
Motorul inconştient al acestor dezbateri ce tot au loc de cincizeci de ani este, de fapt, cum trebuie pedepsit cel ce se face vinovat de represiune, indiferent că dă ordinul sau primeşte ordinul de executare deoarece, de exemplu, represiunea unei manifestaţii de stradă sau a unei revolte sociale se termină şi cu situaţia în care unele persoane implicate mor, dar, în prezent, putem spune că lucrurile sunt oarecum lămurite.
Responsabilitatea implică liberul arbitru. Or, savanţii şi filozofii nu mai cred deloc, în ziua de azi, în acest liber arbitru. în consecinţă, individul criminal nu mai este răspunzător pentru actele sale.
într-adevăr, din punct de vedere filozofic, individul nu este răspunzător pentru faptele sale, dar din punct de vedere social, este în totalitate răspunzător pentru ceea ce face, inclusiv pentru crimă, motiv pentru care, dacă nu vrea să dispară, o societate capabilă să se apere nu trebuie să mai piardă vremea cu subtilităţi metafizice, inutile mai ales sub aspectul pur social. Desigur, apaşul ucigaş nu este vinovat că are mentalitate de apaş şi nu de preot misionar ce propovăduieşte iubirea de oameni. Totuşi, şi apaşul şi preotul misionar se bucură de consideraţie, în societate, doar că această consideraţie este diferită şi pentru unul şi pentru celălalt. Oaia nu este cu nimic vinovată că este oaie, dar mentalitatea de oaie o condamnă definitiv să fie ucisă de măcelar pentru cotletele pe care le furnizează societăţii.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali. Deasemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dâmboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
