de Gustave Le Bon_
Le-a luat ceva timp politicienilor noştri să înţeleagă care este diferenţa între responsabilitatea socială ce o au faţă de masele populare şi iresponsabilitatea filozofică. Diferite congrese ţinute pentru studierea acestei deosebiri. mai ales cel al medicilor alienişti, desfăşurat la Geneva în 1907, au reuşit până la urmă să pună punctul pe i. Preiuau de la R. de Gourmont rezumatul opiniilor emise la acest din urmă congres:
„Nebunii şi cei pe jumătate nebuni trebuie să fie judecaţi şi condamnaţi la fel dacă sunt vinovaţi, chiar dacă în mod voluntar sau involuntar au încălcat legile sociale…Dacă trebuie să renunţăm la ideea de responsabilitate morală, nu la fel trebuie procedat când este vorba de ideea de responsabilitate socială… Nu are importanţă dacă criminalul a acţionat conştient sau inconştient: el este la fel de periculos şi într-un caz şi-n celălalt şi trebuie alungat din societate deoarece este un pericol pentru ea. Nimeni nu trebuie scutit de responsabilitatea socială pe care o are. Responsabilitatea socială trebuie să rămână un fapt inatacabil, un lucru sfânt pentru fiecare. Fără asumarea individuală a responsabilităţii sociale, nicio civilizaţie nu este posibilă.
Până acum, spune savantul criminalist Garofalo, pedepsele sunt stabilite conform falsei idei de liber arbitru şi de responsabilitate morală. Trebuie să schimbăm acest mod de a vedea lucrurile, nimeni nefiind liber. Nu mai pedepsim prin prisma gradului de libertate, ci prin prisma interesului pe care-l are societatea, iar pedeapsa este proporţională cu pericolul social pe care-l prezintă criminalul.
Doctorul Bard, din Geneva, a mers şi mai departe spunând: «Dacă aş fi legislator, nu aş ezita să trec nebunia de moment în grupul de circumstanţe agravante ale comiterii crimei, căci nebunii de moment sunt toţi criminalii cei mai periculoşi ai societăţii.
Aproape toţi medicii sunt de acord să se renunţe la ideea de responsabilitate morală, dar sunt unanimi să se ia în consideraţie doar responsabilitatea socială a criminalilor, inclusiv necesitatea unei represiuni tot mai clare a crimelor ce au devenit un rău tot mai răspândit al civilizaţiei noastre».
Nu doar medicii şi criminaliştii sunt apărătorii acestor teorii. Iată ce spune domnul Faguet:
„Soleilland este vinovat din punct de vedere moral? Câtuşi de puţin, nu este mai vinovat, sub aspect moral, decât ar fi un câine, deoarece se vede clar că este o brută, că nu are cicio remuşcare, niciun regret, nicio mustrare de conştiinţă. în consecinţă, din punct de vedere moral nu este vinovat. Chiar deloc… Da, moral nu este vinovat, dar din punct de vedere social, acest bolnav este extrem de periculos.
Pentru a face ceea ce a fost capabil să facă Soleilland, în mod sigur trebuie să ai o… măduvă a spinării foarte specială.. Dar tocmai din acest motiv, că are o măduvă a spinării foarte… specială, trebuie să i-o tăiem în zona vertebrelor cervicale.
… Desigur, când este vorba de bolnavi, de sărmani bolnavi, de care cu adevărat trebuie să ne fie milă, da, este cu totul şi cu totul altceva, dar când ai o boală ce te face să-ţi sugrumi semenii, nu văd de ce trebuie să despicăm firul în patru pentru a prelungi viaţa unor astfel de bolnavi.
… Pentru mine, pedeapsa cu moartea este o problemă de oportunitate. Acest tip de pedeapsă ne este folositoare din două motive: 1. suprimă fizic bestia feroce care-i un permanent pericol social; 2. terorizează celelalte bestii care, chiar dacă nu sunt bol
nave, ucid fără să clipească.
Sunt adeptul reprimării foarte severe a criminalilor, în special a criminalilor bolnavi la creier, aceştia din urmă fiind cei mai periculoşi. Vă asigur că pedeapsa cu moartea va avea asupra unor anumiţi bolnavi un efect foarte curativ”.
Este indiscutabil că majoritatea dege-neraâilor, cei pe jumătatea nebuni din punct de vedere medical, adică persoane ce aparent sunt normale dar subit au crize necontrolate de furie cu tendinţe de omucidere, alcoolicii, cei dezechilibraţi psihic, etc., sunt foarte influenţaţi, în ceea ce priveşte comportamentul, de frica de pedeapsă, inclusiv cea capitală.
Există o categorie de lepădături, pentru care pedeapsa cu ghilotina ar trebui aplicată fără să se mai stea la discuţii, fără să se mai facă excepţii. Mă refer la sinistrele brute ce terorizează cartierele perferice, ce au ajuns să ucidă oameni nevinovaţi doar din plăcerea de a lua viaţa cuiva. Astfel, trecătorul întârziat pe care-l surprinde căderea nopţii afară din casă, femeia neînsoţită, copilul ce a întârziat prea mult afară, cu toţii, indiferent de vârstă devin victimele acestor degeneraţi moral. Arestaţi, se aleg doar cu câteva luni de închisoare, după care sunt eliberaţi şi o iau de la capăt.
Această nevoie de a ucide este un rezidu ancestral din vremurile primitive ale apariţiei omului, reflex inconştient care revine mereu la suprafaţă în ceea ce priveşte comportamentul social, dovadă a dilentantismului de gândire ce se poate repeta când nu te aştepţi dacă nu este cu tărie reprimat prin pedeapsa capitală. S-a constatat că omul semicivilizat şi chiar cel civilizat şi educat simte o satsfacţie necontrolată când vânează, iar această nevoie de a vâna nu are o altă motivaţie psihologică decât nevoia de a ucide pe care civilizaţia nu a reuşit să o sufoce la nivelul de conştientizare. Un distins magistrat, el însuşi mare vânător, a descris foarte bine psihologia vânătorului care, de multe ori, nu se deosebeşte de cea mortală prin finalitate a degeneraţilor social din cartierele mărginaşe, chiar dacă ferocitatea acestora se răsfrânge asupra unor fiinţe deosebite, adică asupra animalelor şi respectiv oamenilor.
„Ah! remuşcările unui vânător, ce capitol dureros! Să ucizi fără să dai dovadă nici cel puţin de cea mai mică milă şi – cu atât mai atroce – să simţi o plăcere intensă, violentă, magnifică atunci când ucizi, să nu te poţi opri din beţia de a ucide mereu animalele blânde, păsările încântătoare, aceste fiinţe ce-s minunăţii de frumuseţe şi graţie… să nu poţi să te împiedici să ucizi, să nu poţi să renunţi să verşi sângele fiinţelor nevinovate, iar apoi, după ce trece un timp să o iei de la capăt provocând o suferinţă nedreaptă, oh, cât de mizerabil este sufletul omului!”.
La fel ca vânătorul, individul declasat simte „o plăcere intensă, violentă, magnifică”, în momentul când ucide. La fel ca vânătorul, „el nu se poate stăpâni, nu se mai poate opri din clipa când începe să ucidă”. Iată de ce trebuie să-l eliminăm fizic dacă nu vrem să fim noi cei eliminaţi fizic.
Trebuie să remarcăm cât de mult s-a schimbat, de câţiva ani, abordarea medicilor şi criminaliştilor. Cu ceva vreme în urmă, toţi criminalii erau consideraţi nebuni iresponsabili ce trebuia îngrijiţi în spitale. Acum, sunt consideraţi ca fiind rebuturi sociale, detracate, dar perfect responsabile de faptele lor.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali. Deasemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dâmboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
