Psihologia politică şi apărarea socială (CXVIII)

de Gustave Le Bon_
în ceea ce-i priveşte pe musulmani, alcătuind majoritatea populaţiei Algeriei, ei sunt descendenţii tuturor africanilor ce au cucerit pe vemuri ţara; dar baza celor ce locuiesc pe teritoriul algerian se pare că este, în principal, alcătuită din două treimi berberi şi aproape o treime din arabi propriu-zişi. Deosebirile dintre aceste două etnii nu sunt prea mari; singura deosebire mai importantă este împărţirea lor în sedentari şi nomazi. Vom vedea, în continuare, în ciuda unei păreri foarte răspândite, că arabii şi berberii sunt elemente umane importante ce alcătuiesc aceste două grupe etnice.
Cartea domnului P. Leroy-Beualieu s-ar putea reduce la o singură propoziţie ce exprimă, de altfel, ideea dominantă pe care o are Franţa despre Algeria: „Să-i transformăm în francezi pe musulmani”.
Din păcate, sistemul politic aplicat, referitor la algerieni, de a-i transforma pe aceştia în francezi, ca gândire şi comportament public sau particular, este identic cu comportamentul barbar al primelor generaţii de americani, faţă de pieile roşii, cărora li s-au luat cu forţa teritoriile de vânătoare, dându-li-se în schimb deplina libertate de a crăpa de foame.
Cu alte cuvinte, este metoda alungării, folosită de administraţia noastră în Algeria, metodă foarte bine descrisă de domnul Vignon:
„Administraţia, spune el, văzându-i pe guvernatorii generali cum confiscă o parte din pământurile triburilor, după fiecare revoltă, crede că nu va avea nicio problemă alegând cele mai bune zone pentru a le da colonilor nou-veniţi, «mutându-i» cât mai departe pe indigeni. Pe măsură ce elementul etnic de origine europeană creşte ca număr, în Algeria, indigenii sunt alungaţi abuziv, de pe pământurile pe care le-au moştenit de la părinţii lor, triburi întregi fiind mutate cât mai departe din locurile ce alcătuiau, într-un fel, patria lor… Rezultatul unei astfel de politici demografice, aplicate timp de mai mult de treizeci de ani a avut urmări ce s-au văzut cu ochiul liber. Astfel, arabul, mutat permanent de colocolo, nemaiavând siguranţa că va putea beneficia liniştit de roadele muncii sale, nu a mai fost interesat nici să cultive cum trebuie pământul, nici să amelioreze calitatea solului. Nemaiputând beneficia de pământurile fertile, aflate cândva în proprietatea tribului său, , nemaiavând acces la cursurile de apă potabilă, nemaiputând să se lupte cu seceta, a ajuns în situaţia de a nu mai putea recolta suficient grâu pentru a se hrăni şi de a vedea neputincios cum turmele sale scad ca număr, aproape dispărând. Până la urmă, toate aceste suferinţe l-au făcut pe arab să-l urască pe colonist, mărind şi mai mult, înloc s-o micşoreze, prăpastia ce separă cele două rase.
Deciziile senatului, cele din 1863, prin care s-a recunoscut dreptul triburilor de a fi proprietarele pământului, de a cărui folosire puteau beneficia prin dreptul de moştenire, nu au reuşit să pună capăt acţiunii de alungare a arabilor de pe teritoriile lor, dar au salvat, în schimb, aparenţele. în prezent, tocmai pentru a fi salvate aparenţele, în ochii opiniei publice, tactica, de alungare a arabilor de pe pământurile lor, a fost denumită sistem de «expropriere din motive de utilitate publică»… Două aspecte fundamentale caracterizează acest sistem: pe de o parte, face rost de pămân pentru colonişti, prin luarea acestuia cu japca de la indigeni, constituindu-se, în acest fel, zone exclusiv europeene, de unde indigenii sunt alungaţi, nerecunoscân-du-li-se dreptul de proprietate; pe de altă parte, condamnă la sărăcie cruntă pe indigenul deposedat de pământul ce-i apaţine de drept. în plus, fostul proprietar al pământului, primeşte o sumă de bani, stabilită prin hotărâre judecătorească, reprezentând, în general, între 50 şi 60 de franci pe hectar. în consecinţă, indigenul se vede silit să cedeze cele 30 sau 40 de hectare, de pe urma cărora el şi familia sa trăiau îndestulat, pentru o sumă de 1.500 sau 2.000 de franci. Cu alte cuvinte, în locul unui teren care-i ajungea pentru satisfacerea nevoilor personale atâta timp cât trăia, indigenul se alege cu un capital pe care-l epuizează într-un an sau cel mult doi”.
Una dintre cele mai ciudate măsuri luate de Stat, în Algeria, prin omnipotenta sa intervenţie, a fost colonizarea oficială. Consider că este necesar să se citească lamentabila istorie a acestei colonizări, în cartea autorului la care am făcut referire în rândurile de mai sus. Foarte repede s-au văzut efectele distribuirii gratuite a pământurilor deţinute de arabi, către tot felul de elemente declasate ale societăţii franceze, în special şi europene, în general, indivizi capabili să cultive rentabil pământurile confiscate, când ar fi zburat porcul. De asemenea, satele înfiinţate oficial pentru coloni, în scurt timp au fost părăsite de aceştia. Niciunul dintre administratorii francezi nu au învăţat nimic din această dezastruoasă experienţă, nici din aruncarea pe fereastră a unor sume excesiv de mari, cheltuite inutil. în urmă cu câţiva ani, unul dintre guvernatorii noştri generali a cerut 50 de milioane de franci pentru a mai expropria nişte arabi şi pentru a mai înfiinţa ale sate, motivând că suma este necesară pentru înlocuirea fostelor aşezări destinate coloniştilor, aşezării ce fuseseră abandonate în mod lamentabil ! Din fericire, propunerea a fost respinsă de ambele Camere, deoarece, s-a ajuns la concluzia că, în mod sigur, ar fi declanşat o nouă răscoală a populaţiei musulmane şi ar fi făcut o nouă gaură în bugetul metropolei. Faptul că o astfel de propunere a fost, totuşi, discutată, deşi trebuia respinsă din prima clipă, dovedeşte cât de primitivă este cunoaşterea populaţiei franceze în ceea ce priveşte colonizarea şi efectele ei.
N-ar trebui să mai mire pe nimeni că experienţa algeriană de costă extraordinar de mult.S-a evaluat, prin deducerea a ceea ce a reieşit din analiza cheltuielilor, că această experienţă ne-a costat peste 4 miliarde de franci. Când afli acest lucru, te întrebi: dacă tot s-a cheltuit atâta, cel puţin am reuşit să pacificăm ţara? Chiar dacă nu avem un răspuns direct, să încercâm să ne consolăm că vom reuşi, dar să nu uităm că pentru a reuşi acest lucru, suntem permanent obligaţi să avem pe teritoriul algerian o armată importantă, ceea ce costă.
***
De când a fost ocupată Algeria, două principii fundamentale, alternative, care s-au impus după cum a vrut opinia publică, au determinat în totalitate politica noastră colonială. Unul a fost cel al exproprierii arabilor şi alungarea lor în deşert, celălalt a-i face să gândească şi să se comporte ca francezii, prin impunerea forţată a instituţiilor noastre.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali.