Psihologia politică şi apărarea socială (CXXI)

de Gustave Le Bonde_
Domnul Leroy-Beaulieu ne explică în amănunt care sunt avantajele monogamiei şi demonstrează contemporanilor că „familia este în mod esenţial domeniul activităţii femeii unice; în absenţa femeii, familia este lipsită de suflet, iar resorturile prosperităţii casei nu există. Aceasta este una dintre marile cauze ale stagnării în care se află în prezent societatea arabă”.
Nu vreau să dezbat în detaliu fondul problemei şi nici să spun că, din moment ce toţi orientalii sunt poligami, în mod sigur există motive întemeiate pentru răspândirea şi păstrarea acestui obicei. De asemenea, nu voi discuta nici faptul că poligamiei legale a orientalilor îi corespunde poligamia ipocrită a europeenilor cu tot cortegiul ei de naşteri ilegale. Puteţi găsi analizată poligamia, în detaliu, inclusiv alte aspecte, în lucrarea mea Istoria civilizaţiei arabe, apărută în 1884, la editura Didot, Paris şi veţi constata că în timpul stăpânirii arabe, în haremuri au existat tot atâtea femei celebre şi savante câte au fost şi în liceele noastre pentru fete.
în prezent, s-a demonstrat, contrar opiniei curente, că poligamia nu a cauzat niciodată stagnarea societăţii musulmane. Oare mai este nevoie să vă amintesc că doar arabii sunt cei care ne-au dezvăluit lumea greco-latină, că universităţile europeene, inclusiv cea din Paris, timp de şase sute de ani, au trăit în totalitate numai de pe urma traducerii cărţilor arabe, inclusiv aplicării metodelor lor de studiu şi cercetare? Civilizaţia arabă a fost una dintre cele mai strălucitoare pe care a cunoscut-o istoria lumii. Ea a murit aşa cum au murit şi altele,înaintea ei, însă ar însemna să ne mulţumim cu o explicaţie prea superficială, dacă am pune pe seama poligamiei consecinţele datorate unor factori de cu totul altă importanţă.
De altfel, nu se înţelege prea bine care este motivul animozităţii pe care o are virtuosul profesor împotriva poligamiei, deoarece tot el este cel care ne spune că poligamia este practicată doar de familii bogate, iar în râdul restului arabilor aceasta începe să dispară. Dacă nu mai este aşa de răspândită, ca pe vremuri, fiind atât de puţin influentă în ceea ce priveşte dezvoltarea societăţii, atunci de ce se doreşte suprimarea ei şi cum s-ar mai putea justifica afirmaţia că acest obicei poate fi „una din marile cauze ale stagnării şi decăderii societăţii arabe”?
Domnul Leroy-Beaulieu consideră că sistemul nostru latin de educaţie este unul dintre principalele mijloace de a civiliza arabii. în rest, vă pot spune că aceasta este părere generală, răspândită printre oameni, opinie pe care am împărtăşit-o şi eu, dar, după ce am călătorit mult şi am observat cu mare atenţie toate detaliile de viaţă întâlnite, am renunţat definitiv la această idee larg răspândită printre occidentali. Cu toate că nu sper să convertesc la ideile mele nici cel puţin un singur cititor francez, subiectul este prea grav ca să nu spun tot ce gândesc. Voi expune totul într-un viitor capitol. Astfel. vom vedea că, departe de a ameliora condiţiile de viaţă ale indigenilor, aplicarea cu forţa a educaţiei europeene n-a avut alt rezultat decât, sub aspect moral şi material, să-i aducă la un nivel mizerabil de existenţă.
Nu era greu să-ţi dai seama de motivaţia psihologică a efectuuil deplorabil, produs asupra raselor relativ inferioare sau cel puţin profund diferite de cele din Europa, prin aplicarea sistemului nostru de educaţie. Acest tip de educaţie, adaptată, în urma transformărilor de secole, la sentimentele şi nevoile noastre materiale, nu putea da aceleaşi rezultate, aplicată fiind la sentimente şi nevoi diferite. Primele rezultate au fost acelea că, brusc, oricărui arab, hindus sau oriental i s-a interzis să mai aibe acces la ideile moştenite de generaţii, pe care se bazau instituţiile, credinţele şi chiar baza existenţei sale de zi cu zi. Dacă s-ar fi realizat visul domnului Leroy-Beaulieu, împărtăşit, de altfel, de toţi intelectualii, de impunere totală a unui singur tip de educaţie şi civilizaţie, atunci Algeria ar fi fost ceea ce a devenit Veneţia pentru Austria, Irlanda pentru Anglia, Alsacia pentru Germania.
Istoricii noştri francezi mai deplâng uneori pierderea Indie, pe vremuri cucerită de geniul lui Dupleix. Nu prea avem de ce regreta pierderea ei. Dacă ar fi fost guvernată cum este acum Pondichery şi celelalte colonii pe care le mai avem, adică după principiile domnului Leroy-Beaulieu, foarte repede India ar fi fost trecută prin foc şi sabie, încât, urgent sar fi răsculat, iar noi am fi pierdut-o cât ai clipi.
Am luat-o de la capăt în Indochina, continuând cu greşelile care, peste tot, au făcut ca dominaţia noastră să devină insuportabilă şi păguboasă. Fără să gândim profund, am trimis agenţi, clienţi politici, să-i administreze pe orientali ca şi cum ar fi avut de-a face cu un departament francez, însoţiţi de o armată de funcţionari care habar n-aveau despre moravurile şi obiceiurile indigenilor, determinându-i permanent să se revolte. în loc ca marea noastră colonie indochineză să ne aducă, anual, un profit de 200 de milioane de franci, după cum prevedea un fost guvernator, domnul Harmand, noi am continuat să cheltuim milioane şi să trimitem soldaţi doar pentru a ne menţine în zonă, fără a obţine altceva decât că am fost foarte urâţi de către autohtoni, pierzându-ne definitiv prestigiul şi arătând încă o dată lumi cât de jalnic de incapabili suntem să înţelegem ceva din nevoile, sentimentele şi ideile pe care le au rasele străine şi, drept urmare, am demonstrat că nu suntem capabili să le guvernăm.
***
Deci, este foarte clar cât de periculos este să impui indigenilor din colonii instituţii, idei şi necesităţi proprii unui alt popor. Putem adăuga, fără să greşim, că o astfel de ambiţie este imposibil de realizat, iar până acum nicio naţiune nu a reuşit. Lustrul de formă al educaţiei europeene nu a modificat prea mult felul de a fi al indigenului. Discutaţi o vreme cu un intelectual hindus, educat în şcolile anglo-indiene şi veţi constata că, în ciuda unei educaţii aproape egală cu cea a unui european deţinător de diplomă de bacalaureat sau de licenţă, între noi şi el există o prăpastie ce ne separă şi la nivel de idei. Să ne gândim că a fost nevoie de multe secole pentru ca barbarii să creeze, din resturile lumii romane, o civilizaţie, o limbă şi arte adaptate nevoilor pe care le aveau. Aceste mari transformări nu se pot realiza decât lent, odată cu trecerea timpului.
Experienţa istorică a dovedit că două civilizaţii, foarte diferite ca psihologie şi mentalitate, atunci când ajung să fie una în faţa celeilalte, nu se combină niciodată una cu cealaltă. Starea conflictuală devine aşa de acută, încât una o elimină pe cealaltă.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali. Deasemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dîmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.