Psihologia politică şi apărarea socială (CXXVI)

de Gustave Le Bonde_
După ce vorbeşte despre antipatia crescândă a annaniţilor faţă de noi, domnul Klobukowski adaugă:
„fn discuţii sau în cadrul întrunirilor, sunt întărâtaţi oamenii din mediul rural împotriva guvernului francez şi a mandarinilor ce colaborează cu noi pentru a duce la bun sfârşit ceea ce plănuim să facem.
Alături de aceşti intelectuali, propagatori de idei aventuroase, clasa, schimbătoare în atitudinea lor faţă de noi, a universitarilor fără catedră, înăcriţi, jigniţi în orgoliul lor deoarece sunt ţinuţi departe de posibilitatea de a începe o afacere, continuă să pună la cale tot felul de intrigi împotriva noastră, din spirit de castă, răspândind o tăcută ostilitate. Iar din rândurile lor ies în evidenţă tineri pe care noi i-am educat, pe jumătate culţi, măcinaţi de dorinţa de a deveni bogaţi, nerăbdători de a ieşi în evidenţă, de a se impune, de a ajunge, cum spun ei, la acelaşi nivel de dezvoltare cu Japonia”.
Lămurit deplin, referitor la experienţa avută cu valoarea ideilor noastre de tip latin, în ceea ce priveşte încercarea de asimilare, domnul Klobukowski adaugă melancolic:
„Nu am reuşit întotdeauna să ajutăm popoarele, aflate sub stăpânirea noastră, să progreseze, prin înlocuirea ceremoniilor şi tradiţiior lor seculare, de nezdruncinat şi practice, cu concepţiile noastre sociale, şi în primul rând mă refer la acea admirabilă organizare rurală annamită, acea celulă originală a trupului naţional care, din cauza prea desei tendinţe a administraţiei noastre de a interveni direct, i-a deformat sau chiar împiedicat funcţionarea normală.
Pentru a face modificările dorite, trebuie să intervenim cu blândeţe şi răbdare, timp de mai multe generaţii. Trecerea timpului, înloc să distrugă această structură socială, de o originalitate care, de altfel, îţi sare în ochi, unde sunt riguros păstrate obiceiurile şi legil unui popor, dimpotrivă, o face şi mai indestructibilă. A fost o gravă eroare – şi vedeam astăzi urmările ce vor avea efecte departe, în viitor – să aplicăm, în grabă şi prea brusc, în domeniul politic şi administrativ, inovaţii care nu fac altceva decât să indispună localnicii ce nu sunt dispuşi încă să renunţe la obiceiurile moştenite de la înaintaşii lor”
***
Dar, să nu mai vorbim despre aceste îndepărtate ţinuturi şi să discutăm despre cea mai importantă dintre coloniile noastre, Algeria. Majoritatea politicienilor noştri francezi sunt de acord că cel mai bine este să-i transformăm pe arabii din Algeria în aşa fel încât aceştia să aibă mentalitatea şi modul de gândire al francezilor, cu ajutorul sistemului nostru de educare şi de învăţământ. Totuşi, trebuie să înţelegem că în Algeria avem de a face cu o rasă foarte diferită de cea care există în India. Să vedem, mai întâi, dacă experienţele de care am avut parte în Algeria ne pot dat speranţe că vom avea parte de minunatele rezultatele pe care le-au obţinut englezii în marele lor imperiu asiatic.
Este foarte dificil să verifici experimental pe musulmanii algerieni valoarea practică a sistemului nostru de educaţie, deoarece ei nu frecventează deloc şcolile noastre. Dar, a fost suficient să se observe consecinţele la o scară mai mică. Iată câteva dintre ele, rezultând dintr-o acţiune, povestită de domnul Paul Dumas: Francezii din Africa.
„fn 1868, în timpul foametei, domnul Lavigerie, arhiepiscop de Alger, inaugurând sistemul său de propagandă, a adunat de pe drumuri un mare număr de copii indigeni abandonaţi, băieţi şi fete. Această fundaţie caritabilă a produs cea mai instructivă, dar de asemenea şi cea mai consternantă dintre experienţele sociale. Nu cu mult timp în urmă, deplasându-mă din Alger spre localitatea Constantine, avui ocazia să discut, în tren, în timpul călătoriei, cu un preot foarte respectabil, care mi-a lăsat impresia că nu mai avea nicio speranţă în ceea ce priveşte civilizarea nefericitei rase a arabilor. Mi-a relatat povestea lamentabilă a orfanilor domnului La-vigerie. «fn jur de patru mii de copii, îmi spuse el, i-au trecut prin mână. Doar cam o sută dintre ei au devenit creştini. Aproape toţi s-au întors la credinţa islamică. De altfel, în Algeria, aceşti orfani au o reputaţie foarte proastă. Diverşi colonişti, bine intenţionaţi, care avuseseră intenţia să angajeze pe unii dintre ei pentru diferite munci, a trebuit foarte repede să scape de ei. De felul lor, sunt hoţi, leneşi, beţivi, au în ei toate viciile rasei lor şi, culmea, le au şi pe ale noastre. La un moment dat, s-a considerat că ar fi bine să-i faci să-şi întemeieze propriile lor familii, căsătorindu-i între ei, băieţi cu fete. Li s-au construit sate speciale, doar pentru ei. Li s-a dat pământ, unelte, li s-a creat confortul necesar pentru a trăi bine. Rezultatele au fost lamentabile. fn 1880, într-unul din aceste sate, l-au ucis pe preotul ce le fusese repartizat !»”.
Experienţa ce a precedat construirea satelor, cunoscută de toţi în Algeria, este tipică deoarece a avut ca subiect 4.000 de copii, plasaţi în cele mai bune condiţii de viaţă pentru a fi influenţaţi de sistemul de educaţie francez, fiind în totalitate feriţi de influenţa părinţilor lor.
Că este vorba de copii sau de adulţi, că se foloseşte pentru educarea lor cărţile de şcoală sau contactul verbal zilnic cu adulţii, rezultatele sunt mereu aceleaşi. Se consideră că niciun fel de educaţie nu poate îmblânzi, aşa de eficient, un suflet decât educaţia oferită de armată şi nu avem un mijloc mai bun de a face arabul să nu mai se deosebească de francez, decât înrolându-i pe amândoi sub acelaşi drapel. Mulţi arabi au fost înrolaţi în regimentele din Algeria, primind ordine de la subofiţeri şi ofiţeri francezi. După aceste interacţiuni, din cadrul regimentelor unde au servit, ai crede că arabilor li s-a schimbat mentalitatea şi au început să gândească la fel ca francezi. Oare ? Nici pomeneală, în realitate. Desiugur, arabii sunt nişte soldaţi foarte viteji, dovedind din plin acest lucru, dar din clipa în care au fost lăsaţi la vatră, predând armamentul şi uniforma, puţinul lustru de comportament francez, care se lipise de ei în timpul armatei, a dispărut rspid, redevenind mai arabi decât înainte de înrolare.
„Din ziua în care a fost eliberat, spune autorul citat mai înainte, arabul nostru s-a grăbit să-şi îmbrace burnusul, s-a dus fuga în duarul, satul său, a început iar să mănânce doar cuscusu, şi-a luat câte femei a avut nevoie sau câte putea întreţine. Din punct de vedere moral, va considera că nu poate fi decât un singur Dumnezeu care este Dumnezeul adevărat, iar Mahomed este profetul său, va continua să gândească că creştinii sunt nişte câini râioşi iar femeia este un animal de povară.Chiar dacă a fost în armata franceză, arabul nu a devenit nici cât negru sub unghie mai francez decât era strămoşul său. Oricum, tot va rămâne cu ceva de la noi, după contactul avut cu francezii şi, din păcate, nu se va lipi de el decât un singur viciu: beţia”.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali. Deasemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dâmboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.