Psihologia politică şi apărarea socială (III)

dr. Gustave Le BonPsihologia politică şi apărarea socială (III)
Având un extraordinar simţ al realităţilor înconjurătoare, Machiavelli, acest eminent psiholog din perioada Renaşterii, nu a căutat să găsească cea mai bună soluţie pentru societatea în care trăia, ci pe cea mai posibil de aplicat. Pentru a înţelege modul său genial de a gândi, trebuie să ne raportăm la acea strălucită perioadă istorică strălucitoare, dar în acelaşi timp şi perversă, când viaţa oricui, indiferent de poziţia socială ocupată, nu valora doi bani, când era ceva normal să trebuiască să iei cu tine propriul tău vin, ca să nu fii otrăvit, când erai invitat să serveşti cina, acasă la un cardinal sau pur şi simplu la cel pe care-l considerai prieten. Să judeci şi să analizezi politica acelei perioade, prin prisma concepţiilor vremurilor noastre, este la fel de iluzoriu ca şi cum ai dori să interpretezi cruciadele, războaiele religioase, noaptea Sfântului Bartholmeu prin filtrul felului nostru actual de a gândi.
Machiavelli nu era un simplu teoretician. Implicat mai mult decât oricine altcineva, datorită funcţiilor pe care le deţinea, în politica activă a republicii florentine, el a trebuit să suporte efectele disensiunilor care au dat peste cap republicile italiene, pe atunci în plin regim sindicalist, mereu tulburate de cele mai sângeroase discordii. El a văzut, în 1502, cum Florenţa a fost obligată să creeze un gonfalonat pe viaţă ce nu era în realitate decât o perpetuă dictatură, cu alte cuvinte un cezarism în stare pură. Această ultimă formă de guvernare i s-a părut a fi o fază fatală a anarhiei, născute de pe urma guvernărilor populare. Nu s-a înşelat deloc, deoarece toate republicile italiene din perioada Renaşterii au avut un acelaşi sfârşit ca cele ateniene sau ca cea romană.
Majoritatea regulilor referitoare la arta de a conduce oamenii, formulate de către Machiavelli, de multă vreme sunt inutilizabile şi totuşi, deşi au trecut patru secole de când praful s-a aşternut peste acest ilustru decedat, nimeni nu a încercat să-i refacă opera prin adaptare la actuala epocă.
Psihologia politică sau ştiinţa de a guverna este totuşi atât de necesară, încât oamenii de Stat nu se pot dispensa de ea. în realitate, ei nu se lipsesc de ea, dar, din lipsă de legi clar formulate, ei se orientează după impulsul de moment şi câteva reguli tradiţionale, proprii ţării lor.
Aceste coordonate de acţiune îi aduce în situaţia de a face greşeli foarte costisitoare. Napoleon, ce cunoştea destul de bine psihologia francezilor, a ignorat-o în totalitate pe cea a ruşilor şi spaniolilor. Această necunoaştere l-a adus în situaţia de a declanşa războaie unde, cu tot geniul său de cuceritor, a eşuat în faţa unui patriotism nebănuit de puternic, pe care nicio forţă militară nu l-a putut învinge. Foarte prost sfătuit, moştenitorul numelui său, Napoleon al III-lea, a acumulat în Crimeea, în Mexic, în Italia şi peste tot în lume, greşeli peste greşeli, foarte mari, de cunoaştere a psihologiei popoarelor cu care armata franceză s-a confruntat, încât, până la urmă Franţa însăşi a fost invadată.
Marii manipulatori de oameni sunt obligatoriu şi mari psihologi. Fără o cunoaştere profundă a mentalităţii indivizilor şi a popoarelor, Bismarck, cu toată superioritatea tehnică a armatelor germanice, nu ar fi reuşit să creeze unitatea teritorială şi politică a Germaniei.
Psihologia politică este constituită din diferite aspecte, principalele fiind: psihologia individuală, psihologia maselor, la care se adaugă psihologia raselor. Cei ce coordonează învăţământul, consideră cunoaşterea acestor trei psihologii foarte inutilă, deoarece nu le găsim menţionate în niciuna din programele lor. La Şcoala de ştiinţe politice, se pare că aceste trei aspecte nici nu sunt băgate în seamă. Este anormal, fiindcă se acordă titlul de „doctor în ştiinţe politice” unuia care nu a auzit niciodată despre cele trei tipuri de psihologie, tipuri ce sunt, de fapt, adevăratele baze ale politicii.
Singurul bagaj psihologic al oamenilor de Stat mediocri este format din câteva noţiuni tradiţionale, iar când se confruntă cu noi probleme, sunt total dezorientaţi, rutina neputând să le ofere soluţia necesară pentru a ieşi cu bine din situaţia inedită. Astfel, neştiind cum să reacţioneze, ei cer sfatul partidelor din care provin şi, din acel moment, greşelile comise devin tot mai numeroase.
Tradus din franceză spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali, de către Mircea COTÂRŢĂ