Psihologia politica şi apărarea sociala (XCV)

de Gustave Le Bon_
Câteva rare minţi independente în gândire au ajuns până la urmă să renunţe să mai aducă servicii unor astfel de stăpâni.Unul dintre foştii şefi ai partidului socialist belgian, domnul senator Edmond Picard şi-a exprimat public repulsia, printr-o scrisoare din care redăm un fragment:
„Nu părăsesc partidul muncitoresc, eu părăsesc grupul sectanţilor care s-a format în interiorul său, grup care este cu gura mare, iar cei care mai gândesc încă raţional, din cauza tradiţiiei de partid, pe care o respectă, se lasă conduşi de acest grup. Inevitabil, promisiunea exagerată devine preocuparea celor care se tem să nu pară că sunt lipsiţi de curaj dacă nu imită grupul sectanţilor din interiorul partidului sau dacă nu reuşesc chiar să-i depăşească în promisiuni ce depăşesc pragul bunului simţ.
Am o fire care nu suportă ca alţii să fie intoleranţi cu cei din jurul lor. Aveţi, printre voi, individualităţi care aplică, cu garnitură de doctrină socialistă, acel Perinde ac cadaver1) al lui Ignaţiu de Loyola. Refuz să mă supun grupului format în interiorul partidului, cel puţin ca să dau un exemplu de demnitate umană. Grupul să-şi caute în altă parte sclavii de care are nevoie.
Nu vă abateţi de la destinul pe care-l aveţi, altfel, vă veţi prăbuşi odată cu ei”.
„Preoţii socialismului” nu au nimic împotrivă să aibă cât mai mulţi sclavi. Aşa cum evoluează, actualmente, mentalitatea oamenilor, este uşor să găseşti suflete ce sunt gata să suporte tiranii cu mult mai de temut decât tirania foştilor regi absoluţi. Libertatea de gândire mai are încă apărători mai mult în teorie, decât în faptă, dar dictatura a început, din ce în ce mai mult, să seducă masele şi pe conducătorii acestora.
CARTEA a IV-a Iluziile socialiste şi sindicaliste
Capitolul 1 Iluziile socialiste
Socialismul, ale cărui doctrine le vom analiza, nu trebuie confundat cu mişcarea de solidaritate socială, care a început să apară cam peste tot, în lume. Mişcarea de solidaritate socială nu provine din teoriile socialismului, iar triumful socialismul împiedică dezvoltarea şi răspândirea mişcărilor de solidaritate. Să impui, la scară universală, ca toţi oamenii să aibă acelaşi nivel egal de trai, prin grija rigidă a Statului, nu va duce nicăieri şi nu numai că nu va ameliora nivelul de trai al clasei muncitoare, dar va împiedica orice progres al societăţii.
Deci, opunându-ne teoriilor socialiste, vom dovedi că nu avem de gând să ne opunem mişcării de solidaritate socială, la care deja m-am referit. De altfel, nimeni nu are de gând să împiedice dezvoltarea mişcărilor de solidaritate socială, cu excepţia socialiştilor, deoarece mişcarea de solidaritate socială se bazează pe libertatea de gândire, în timp ce socialştii, pentru a impune şi aplica teoriile lor sociale, nu vor decât uniformitate de gândire. Progresul material şi moral al claselor sărace este scopul preocupărilor universale ale mişcărilor de solidaritate. Se ştie ce mari eforturi sunt necesare pentru atingerea acestui scop. Asigurările împotriva accidentelor, înfiinţarea de cămine muncitoreşti, pensionări, cursuri de igienă, educarea claselor sărace, acordarea de credit agricol, dezvoltarea casei de ajutor reciproc, organizarea de cursuri de prevenire, etc., etc., toate aceste sunt dovezi evidente de solidaritate generală. Toate aceste manifestări, din cadrul sociatăţii, nu sunt efecte ale socialismului, ci obligaţii ale societăţii faţă de masele umane, ceea ce este cu totul altceva decât este socialismul.
Pe vremuri, socialismul era alcătuit din diferite grupuleţe sectare, ce nu aveau în comun decât ura intensă faţă de organizarea socială deja stabilită şi acceptată. Se pare că, de câţiva ani, colectivismul a început să ia locul acestor grupuleţe sectariste, devenind preponderent. Mentalitatea colectivistă încă mai este preponderentă în Parlament, reuşind să obţină multe voturi în favoarea ei.
Totuşi, triumful colectivismului nu pare să mai dureze mult timp. Progresiv, a început să se dezvolte în Germania, în Franţa şi în altă parte a lumii, o nouă doctrină, Sindicalismul, ce este pe cale de a cucerii mediile muncitoreşti, deter-minându-le de-a întoarce definitiv spatele, colectivismului.
Cele două doctrine, colectivismul şi sindicalismul, sunt net opuse. Sindicaliştii depun toate eforturile pentru a scoate în evidenţă divergenţa de doctrină cu cea colectivistă. în schimb, colectiviştii fac tot ce este omeneşte posibil pentru a ascunde deosebirile ce-i separă de sindicalişti, fiind foarte conştienţi de cât rău le poate face doctrina sindicalistă, mai ales că văd foarte clar cum, tot mai mult, masele populare le întorc spatele.
în ciuda concesiilor pe care le fac colectiviştii, sindicaliştii nu încetează de a scoate în evidenţă deosebirile care-i desparte de socialişti. Mereu, pun în discuţie şi dezbatere această deosebire, atţt în ziarele lor, cât şi la congresele lor.
La Congresul de la Amiens, unde au fost prezente aproape o mie de sindicate, reprezentate de 400 de delegaţi, s-a propus „să se stabilească relaţii de colaborare între sindicate şi partidul socialist, propunere ce a fost respinsă în unanimitate.”
Sindicaliştii ţin cu orice preţ să demonstreze latura himerică a doctrinelor colectiviste. Adresându-se unuia dintre şefii socialismului francez, un membru influent al sindicalismului s-a exprimat în felul următor, la Congresul din 1907:
„Concepţiile voastre sunt utopice deoarece oferă forţei coercitive a Statului o valoare creativă pe care, în realitate, nu o are… Nu veţi putea face să apară peste noapte o societate gata făcută, nu veţi fi în stare să-i faceţi pe muncitori să aibă capacitatea de a dirija productivitatea şi schimburile comerciale, veţi fi doar stăpânii momentului, veţi deţine doar toată puterea pe care, până mai ieri, o avea burghezia, veţi da decret după decret, dar nu veţi face miracole şi nu-i veţi face niciodată pe muncitori, doar pocnind din degete, capabili să-i înlocuiască pe capitalişti. Spuneţi-mi, cum ar putea doar câţiva politicieni, ce deţin puterea, să modifece psihologia maselor, sentimentele maselor, să crească aptitudinile maselor, să creeze noi reguli de viaţă?”
Dar prăpastia dintre sindicalişti şi colectivişti nu a apărut doar în Franţa. Ea a apărut şi în Germania.
La Congresul de la Mannheim, din 1906, socialistul Bebel şi partidul său sa confruntat cu sindicaliştii.
1) Perinde ac cadaver- în traducere: trupul mort al oricui, cu sensul să calci pe cadavrele necredincioşilor pentru a impune credinţa considerată adevărată. în cazul de faţă, expresia lui Loyola, fondatorul iezuismului, este folosită pentru a sugera că socialismul tinde să devină o religie a maselor.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali.