Psihologia politică şi apărarea socială (XCVI)

„Bebel, relatează Domnul Faguet, a fost obligat, pentru a mai păstra o umbră de autoritate, să facă o serie de compromisuri totale cu sindicaliştii, în ciuda tuturor declaraţiilor sale anterioare”.
în ziarele lor, sindicaliştii refuză cu mândrie orice alianţă cu socialiştii.
„Socialismul, se scrie într-unul din ziarele lor, are tendinţa de a extinde domeniul de activitate a instituţiilor administrative… Acest mod de a gândi este expresia principiului oboselii de a raţiona şi o slăbiciune prin care se speră realizarea prin intervenţia exterioară a puterii pentru a se ajunge la un nivel de acţiune socială la care nu poate ajunge acţiunea personală şi directă a celui ce conduce. Acest mod de a acţiona este efectul propriu naţiunilor decăzute economic, propriu popoarelor anemice şi îmbătrânite”.
Aceste adevăruri nu erau clare, desigur acum câţiva ani, decât pentru un mic grup de psihologi. Este interesant acum să vezi că aceste adevăruri sunt înţelese chiar şi de muncitori.
De multă vreme, găunoasele declaraţii, în public, a retorilor referitoare la dictatura proletariatului şi la înlocuirea burgheziei cu proletariatul, au ajuns să fie judecate la adevărata lor valoare socială de către unii socialişti cărora le-a venit mintea la cap.
„Dictatura proletariatului, scria Bernstein, este echivalentă cu dictatura oratorilor de cafenea şi a literaţilor”.
în faţa atacurilor repetate ale sindicaliştilor, socialiştilor le fuge terenul de sub picioare şi, resemnaţi, sunt de acord cu cele mai îndrăzneţe teorii precum cea a antipatriotismului. Un ziar, organul oficial al doctrinei sindicaliştilor, a publicat, pe prima pagină, un desen alegoric reprezentând nişte muncitori ce sfâşiau drapele pe care erau scrise numele celor mai glorioase personalităţi ale istorie noastre naţionale.
Chiar dacă ajung să facă concesii aşa de dezonorante pentru a mai păstra locuri în Parlament, socialiştii nu vor putea împiedica dezagregarea partidului lor. Acum, socialiştii sunt divizaţi pe bisericuţe, jignindu-se unii pe ceilalţi. Nu sunt altceva decât echivalentul certurilor dintre călugării ce cred că sunt posesorii mjarelui adevăr, împroşcându-i cu ură pe necredincioşi.
Ziarele doctrinare ale socialiştilor sunt pline cu aceste certuri, ceea ce-i obligă să se confeseze public, ceea ce şi face publicaţia Mişcarea socialistă din 15 ianuarie 1908, unde apare următoarea afirmaţie:
„Socialismul se afundă tot mai mult într-o criză pe care nu o mai poate evita.”
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali.