Psihologia politică şi apărarea socială (XXXVII)

dr. Gustave Le Bon
Faptele semnalate de Comisie scot în evidenţă nemaipomenita nesinţire de care dau dovadă funcţionarii statului autocratic în administrarea banilor contribuabililor. Nicio întreprindere privată nu ar supraviţui dacă i-ar fi administraţi banii în asemenea mod. De exemplu: se construieşte o scară. O dată terminată, scara pare urâtă; atunci va fi demolată pentru a fi refăcută. Cu chiu, cu vai, se va stabili, din nou, câţi mii de metri de beton armat vor fi necesari. După terminarea lucrării, un şef de birou reumatic va constata că cimentul rece îi îngheţă picioarele şi-i agravează bronşita. Imediat va fi dărâmată iar scara din ciment, fiind înlocuită cu una din lemn, care, constatându-se că nu este bine executată, va fi refăcută. Costul final: câteva sute de mii de franci, dar nu contează: preţioasele picioare ale şefului de birou nu vor mai îngheţa.
Toate lucrările de şantier se află sub semnul celei mai aiuristice fantezii. S-au cumpărat, cu mare risipă de bani, diferite maşini, uitându-se să se amenajeje fosele necesare sub ele. drept urmare trebuind să se demoleze o parte din clădirea Imprimerie Naţionale, deja construită. Şi milioane de franci s-au cheltuit inutil, sub ochii unei întregi armate de funcţionari de treabă, deoarece anonimi contribuabili plătesc, decontează toate aceste cheltuieli în plus.
Avem nenumărate exemple de acest fel. Dar aceasta nu-i împiedică pe socialişti să încredinţeze statului comenzile, în loc să le dea particularilor care, de frica falimentului, nu-şi permit asemenea distracţii, pe banii lor şi nici neglijenţele ce şi le permit funcţionarii ce nu au nimic de pierdut, atâta vreme cât contribuabilii plătesc pentru gafele lor.
Construirea clădirii Imprimeriei Naţionale este un exemplu de risipă zilnică a banilor statului, care nu este nimic în comparaţie cu ce a scos la iveală anchetea ce viza marina franceză de război. Şi aici avem de a face cu o fantezie, dar una cu adevărat mult mai sinistră decât construirea Imprimeriei Naţionale.
Astfel, publicul larg a descoperit cu uimire că lamentabilă stare, în care se află marina noastră de război, a făcut ca aceasta să ajungă, de la rangul doi, la rangul cinci, după cum a demonstrat-o domnul Doumer.
„Nicio unitate de abordare a problemei referitoare la marina de război, nici eforturi coordonate, nici metodă de lucru echilibrat, doar dezordine şi confuzie”, s-a precizat în raportul general al Comisiei.
Domnul Ajan, membru al Comosiei, a evaluat risipa la 700 de milioane de franci.
Această sumă se dublează, dacă adăugăm cele 693 de milioane de franci, acordate sub formă de prime de asigurare, marinei noastre comerciale, din 1899, până în 1909, după cum a constatat domnul Caillaux, prime ce-au avut ca efect, după cum am demonstat într-un capitol precedent, grăbirea decăderii acesteia. „Am comis greşeli de principiu”, spunea ministrul Camerei, reproducând cifrele citate mai sus, constatând, în paralel, decăderea treptată a comerţului nostru maritim.
într-adevăr, greşeli cu grave consecinţe, dar ale căror cauze, se pare că ministrul ce le-a constatat, le ignoră în totalitate. Desigur, nu-şi dă seama că aceste greşeli sunt provocate de amploarea pe care a luat-o etatismul, adică expansiunea controlului de stat. Deşi, se pare, că a înţeles, acest politician puţin capabil de analiză psihologică a cauzelor, nu a asociat controlul de stat cu exploatarea marilor noastre companii de navigaţie.
Faptele scot la iveală că dezordinea şi indiferenţa, ce caracterizează personalul maritim al Statului, ating, uneori, cotele incredibilului. Domnul Ajan dă ca exemplu cazul unui cuirasat dotat cu o cuirasă prea grea ceea ce a provocat scufundarea sa. Aceasta este schimbată, cuirasatul devenind prea uşor, riscând să fie răsturnat de valuri. în ceastă situaţie, constructorul este obligat să facă o nouă modificare. în sfârşit, cuirasatul pluteşte, fără probleme. Costul final: 3 milioane de franci, sumă stabilită şi după plata în plus, cauzată de greşelile de proiectare – construire a cuirasatului.
Acumularea acestor greşeli de proiectare ajunge să fie foarte ruinătoare, costul de fabricare al navelor noastre de război fiind cu peste 30% mai mari decât ale englezilor. Şi în timp ce rivalilor noştri le trebuie doi ani să construiască o navă de război, nouă ne trebui cinci. „Modul nostru de a construi, spune domnul Ajan, este etatismul în toată oroarea sa şi condamnarea monopolului de stat”.
Fapte asemănătoare ies peste tot la iveală. La Toulon s-a constatat, după recentele arestări a mai multor furnizori ai Arsenalului, că timp de 25 de ani, mărfurile nu au fost verificate nicio singură dată, în momentul livrării lor! Furnizorii oferea marfa ce le convenea lor, nu nepărat Arsenalului, încasând milioane de franci, ceea ce aducea prejudicii Trezoreriei, fără ca nimeni să se sesizeze.
„Nu-i păsa nimănui de asta”. Aceasta era atitudinea caracteristică funcţionarilor ce reprezentau etatismul. O asemenea atitudine ar fi de neconceput în industri particulară, căci falimentul l-ar lovi imediat pe patron, dacă ar fi indiferent şi nu ar controla totul.
Munca de mântuială este o consecinţă universală a mentalităţii etatiste. în colonii, unde supravegherea este nulă, muncă în dorul lelii atinge dimensiuni de neînchipuit. Acolo, funcţionarii comit abuzuri cărora nimeni nu le pune capăt, alienând populaţia, considerată de ei ca bună doar de jupuit după cum le tună. Unde ajung banii storşi de la populaţia din Indochina prin cele mai odioase metode? Aceşti bani sunt folosiţi pentru somptuoase cheltuieli, total inutile. Un ziar a rezumat în felul următor cele câteva pagini ale raportului dom-nuluiMessimy, referitor la acest aspect.
„Bugetele sunt stabilite după bunul plac al indivizilor. Astfel, abundă proiectele extravagante pentru care se dau credite mari şi indemnizaţii de tot felul pentru personalul angajat, abundând cheltuielile exagerate pentru administratori. Unul dintre ei a prevăzut în buget 13.200 de franci pentru instalaţia electrică din propriul palat. Mulţi au maşini. Majoritatea au câte cinci sau şase maşini. Din cei 16.000 de oameni ai gărzii indigene, o parte este folosită doar pentru a face munci de servitori. Domnul Messimy dă ca exemplu un inspector al acestei gărzi care a folosit pentru nevoile sale personale 19 oameni ai gărzii. El i-a utilizat, pe banii statului, ca bucătari, vizitii, grădinari, doi ca spălători pentru lenjeria soţiei etc. E uşor să-ţi dai seama de ce este în stare să facă administratorul, dacă inspectorul se pretează la aşa ceva. Neîmpiedicând nimeni personalul nostru administrativ să comită asemenea abuzuri, acesta s-a obişnuit să trăiască în risipă şi lene. Şi, după cum lasă de înţeles domnul Messimy, toate dovezile strânse dovedesc, fără niciun dubiu, că administraţia colonială nu poate fi ferită de bănuielile de corupţie şi abuz în serviciu. Incapacitatea de a fi corectă a fost scoasă la lumină de unele din faptele sale aşa de ciudate, că ar fi de râsul lumii, daă nu ar fi, în realitate, copleşitor de penibile”.
Acelaşi ziar precizează, în mod naiv: „Folosirea şpăgii şi mitei, care duc la dublarea impozitelor, ar deveni inutilă dacă veniturile ar fi stabilite în mod raţional şi echitabil”.
Am mari dubii că reglementările ar avea putrea de a scimba în bine situaţia creată. în niciun caz, măsurile ce-ar trebui luate n-ar pune capăt dezordinii generale ce are cauze mult mai profunde.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali.