Reaprinde candela speranţei

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Uneori, oamenii sunt părăsiţi, singuri sau înstrăinaţi, pentru că faptele mărunte, inutile, trecătoare capătă pentru ei o importanţă mult mai mare decât tot ceea ce este cu adevărat înălţător şi luminos. Tristeţea se furişează în suflet, presărând în jur tot felul de capcane, în care, dacă nimereşti, renunţi la serviciu, la voinţă, la speranţă…
Eşti, în fond, acelaşi om lucid şi plin de aspiraţii, dar înfrânt, îngenuncheat şi incapabil să păşeşti cu fermitate înainte. Lumea ta dispare într-o apatie inactivă. Nu mai vrei să faci nimic: nici să gândeşti, nici să realizezi ceva. Eşti un pachet de nervi şi neîngăduinţă.
Într-o astfel de situaţie, de suferinţă, numai harul dumnezeiesc reaprinde candela speranţei. Prin participare la Sfintele Taine, primim harul divin şi viaţa începe să-şi reia cursul normal.
Desigur, şi suferinţa are rostul ei în viaţa noastră, dacă mă gâdndesc la spusele lui Emil Cioran: „Tot ce am mai bun în mine este rezultatul suferinţei”.
Aşadar, trebuie să ştii să trăieşti chiar şi atunci când viaţa devine imposibilă. Cum? Făcându-te util pentru alţii. Mă surprinde, în mod plăcut şi emoţionant, când văd la televizor cum unii dintre semeni, care şi-au pierdut mâini şi picioare şi au ajuns infirmi, ori şi-au pierdut vederea, pomenin-du-se captivi în noapte, nu s-au pierdut cu firea, ci au continuat să lupte şi să realizeze lucruri extraordinare, pe care noi, cei întregi şi sănătoşi trupeşte, nu le realizăm. Mă surprinde curajul lor de a se împăca cu gândul că suferinţa (infirmitatea) face parte din fiinţa sa.
Stau şi mă întreb uneori: de ce oare un nebun vede mai mult ca alţii? Fiindcă singură-tatea-i suferinţă şi de ce suferinţa ştie totul? Fiindcă ea este de la Dumnezeu spre îndreptarea şi mântuirea noastră. Suferinţa ne probează calităţile; ne încearcă credinţa.
Dacă ai suflet, ai parte şi de suferinţă. Dar numai cel ce reuşeşte să preschimbe în ceva util se înalţă peste ea şi ajunge un învingător al ei!
Suferinţa ne ajută să înţelegem că nu noi suntem totul. Nu depinde totul numai de noi. Depinde şi de alţi factori şi în primul rând de Dumnezeu. Când omul îl ignoră pe Dumnezeu, cade în non-existenţă spirituală. Ori această non-existenţă spirituală înseamnă chin şi suferinţă. De aceea, Sfântul prooroc David zice: „Cei ce se depărtează de Tine, Doamne, vor pieri în grijile lor”. Fără harul, fără ajutorul lui Dumnezeu, omul se osteneşte în zadar.
Sfinţii părinţi zic că omul luminat de credinţă rezolvă problemele vieţii cu grijile ei cele multe, prin puterea rugăciunii către Dumnezeu, prin nădejdea tare ce-o leagă de puratrea de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu, convins de adevărul cuvintelor lui Hristos: „Căci ştie Tatăl vostru cel ceresc de cele ce aveţi trebuinţă”. Dumnezeu răsplăteşte credinţa puternică -nu uita asta niciodată.
Din nefericire, în paralel cu poluarea naturii, a aerului, a apei şi a pământului, se desfăşoartă azi şi o uriaşă campanie de poluare a sufletelor oamenilor. Mereu folosindu-se lozinca „drepturilor omului şi a libertăţilor de manifestare şi de afirmare”, o mulţime de agenţi ai răului pătrund în conştiinţele oamenilor, copleşindu-i cu tot felul de momeli, cu o mare varietate de materiale atrăgătoare la vedere, dar foarte nocive, care pătrund în minte şi produc mari sminteli, care sting candela credinţei. Mintea şi inima omului de azi sunt supuse unui continuu bombardament al răului mascat, care se repetă aproape în finecare zi. O parte din massmedia infectează sufletul omului de azi, prezentând „mizerii” de tot felul, recomandându-le ca exemple şi principii prin care poţi să răzbeşti azi în viaţă.
Şi noi ce facem? Stăm ca nişte elevi cuminţi, „cu lumina stinsă”, în tăcere, şi acceptă toate otrăvurile altora, care ne omoară fiinţa noastră lăuntrică şi nu facem nimic ca să-i tăiem diavolului calea spre noi.
Trebuie să dăm o ripostă hotărâtă tuturor uneltelor diavoleşti şi să reaprindem candela credinţei. Numai aşa vom vedea că, de fapt, ne putem apăra pe noi şi pe copiii noştri de toate „suferinţele şi murdăriile vremii”.