REGĂSEŞTE-TE ÎN BINELE PE CARE-L FACI ALTORA

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Mântuitorul Hristos a spus de nenumărate ori că: „voinţa omului este o putere atât de mare, încât n-o poate birui nimeni”. Pentru asta, însă, este nevoie de un lucru, şi anume: când omul se hotărăşte la ceva, să nu-l mai clintească nimic din această hotărâre. De aceea a ţinut să le spună tuturor celor ce doresc să-L urmeze că, dacă vor acest lucru cu adevărat, atunci va trebui ca ei să renunţe la multe lucruri şi nici o suferinţă să nu-i abată de la hotărârea lor. Cine este cu Hristos trebuie să-L urmeze în toate şi mai ales să-L urmeze din suflet.
Ei bine, atunci când vrei să asculţi sincer pe altul, când ai încredere în el, nu te mai gândeşti întâi la tine, ci te gândeşti la el. Adică renunţi la tine şi te laşi luminat de el. Mântuitorul le-a deschis ochii ucenicilor asupra acestui lucru pentru că ştia că oamenii, din fire, se gândesc întâi la ei, sunt „egoişti”. Egoismul este o micime de suflet, sau o înfumurare a omului. Toţi oamenii interesaţi şi lacomi sunt egoişti, iar toţi cei trufaşi şi închipuiţi sunt plini de ei. Ceilalţi nu se gândesc deloc că lumea începe de la ei şi se întoarce tot la ei. în sufletul lor mare este loc pentru toată lumea, pentru toate făpturile. Acesta este creştinul pe care-l vrea Hristos: „Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine”…
Cine a văzut în cel căzut un frate care trebuie ridicat, cine vede în orfan un copil al lui care trebuie ajutat, cine vede în bolnav suferinţa care-i înlăcrimează ochii şi-i cere alinare, şi sare să-l ajute, acela s-a „lepădat de sine”. Acela se regăseşte numai în binele pe care-l poate face altora. Bineînţeles că e foarte greu să renunţi cu uşurinţă la tine, pentru că mai toţi credem că faima cea mai bună este aceea a bogăţiei: să ne luăm la întrecere cu alţii. Şi atunci începe lupta, luptă necinstită de cele mai multe ori, în care pricinuim mii de suferinţe. De multe ori bogăţia se câştigă silindu-i pe alţii să ne-o plătească cu mii de lacrimi în munca lor.
Unii cred în strălucirea hainelor, a împopoţonării. Aceştia nu trăiesc decât pentru asta, pentru închipuirile lor. Acestora le e foarte greu să se lepede de ei înşişi. Mântuitorul le spune că trebuie să sufere şi ei: „Cine voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze.”
Crucea este hotărârea sfântă şi luminată de Dumnezeu, prin care învingem toate slăbiciunile firii noastre: egoismul, poftele, luxul şi orice răutate. Cel ce nu ştie să sufere, nu va fi în stare să facă nimic de seamă în viaţă, pentru că nu înţelege suferinţa altora. El merge după zicala: „Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, căci după moarte nu mai există plăceri”. Ori Mântuitorul arată că menirea omului nu este să trăiască doar pentru stomac, ci să scoată din suflet toate comorile de preţ. Cine a deschis ochii asupra învăţăturilor Mântuitorului, a început să caute frumuseţi şi lucruri de valoare înăuntrul lui, în suflet, şi le-a găsit. Şi mai e ceva: istoria adevărată nu pomeneşte de robii stomacului sau ai plăcerilor uşoare, ci pomeneşte de martirii ideilor, ai credinţelor şi ai străduinţelor de mai bine, pentru cei ce trăiesc din munca lor cinstită, despre cei care cu preţul suferinţelor au împins lumea spre mai bine.
În zilele noastre se disting două tipuri de oameni: muncitorul şi profitorul.
Profitorul n-a cunoscut greul, nu şi-a băşicat mâinile pe sapă sau cazma, nu s-a ars de căldură pe câmp etc. El doar comandă şi cheltuieşte banii, strânşi cu suferinţa altora. Această categorie este cea a nesimţiţilor. Nesimţirea lor nu vine numai din faptul că nu muncesc, ci şi din faptul că nu vor înţelege niciodată zbuciumările şi lipsurile celor de rând. „Ce-mi pasă!” – este poziţia lor! „Cine n-a suferit – zicea poetul francez Musset, nu se cunoaşte nici pe ei, nici pe alţii’. Pentru asta profitorii îşi pierd sufletul: pentru că vor „să câştige lumea toată”. Ei nu au cunoscut nobleţea suferinţei în laborator, în explorările din munţi, în experimentele nesfârşite pentru perfectarea invenţiilor, în zbuciumul găsirii unui gând înalt, în mine, în uzine şi fabrici, pe câmp; ei nu ştiu nimic din frumuseţea sufletului.
Exploatarea omului de către om îşi are originea în lăcomie şi într-o depărtare a lui de la voia lui Dumnezeu. Aşadar, suferinţa celor exploataţi este cauzată de faptul că diavolul a intrat în sufletul unor oameni. Şi deci, lupta nu trebuie îndreptată împotriva averii lor, ci asupra sufletului, acestor noi îndrăciţi de gustul banului şi de plăcerea de a înşela şi a chinui pe alţii.
Să nu uităm că operele mari de binefacere socială au ieşit din spiritul de sacrificiu. Din acest spirit s-au întemeiat spitale, azile, case de copii… pentru cei necăjiţi. Să nu uităm că acolo unde-i Duhul lui Dumnezeu este şi mila, renunţarea, lepădarea de sine şi dragostea faţă de aproapele.
Un bogat înţelept, nerobit de avere, a spus: „Banul să fie totdeauna slugă, niciodată stăpân”… iar omul sfinţeşte totul prin muncă şi prin binele pe carel face altora.
Ajută şi tu la sfinţirea lumii de azi!