Roata norocului în variantă arabă

A existat mereu o percepere eronată a lumii arabe. Omul simplu european a pus mereu semnul egal între noţiunea de arab şi cea de musulman, uitând, de exemplu, că iranienii, deşi musulmani, etnic nu sunt arabi, ci, aşa cum deja am precizat, sunt de origine persană. Acelaşi aspect este valabil şi pentru indienii care, cu secole în urmă au trecut de la hinduism sau brahma-nism, la credinţa musulmană. De asemenea, să nu uităm că turcii, deşi musulmani, într-o anumită peroadă istorică, au cucerit lumea arabă, zona peninsulară, deşi, sub acest aspect, trebuie precizat că sudul, stăpânit actualmente de către saudiţi, nu a fost niciodată efectiv controlat de turci.
Dar, revenind la prezent, în lumea arabă se dă o luptă, nedeclarată oficial, pentru sfera de influenţă. Actorii acestui război diplomatic subteran sunt Qatar, despre care am scris deja, Arabia Saudită şi Iran.
Vulpea deşertului
Guvernul saudit de la Ryad este deja destul de enervat de pretenţiile şi ambiţiile Qatarului încât nu respinge ideea de a cuceri emiratul şi de-a elimina fizic monarhia acestuia. în vara anului 2012, monarhia sau-dită începuse deja să facă pregătirile de invadare a emiratului. Una dintre figurile importante ale saudiţilor a fost prinţul Bandar Ben Sultan, ambasador la Washington între anii 1983 – 2005. în acea perioadă, prinţul a fost şi şeful serviciilor secrete de informaţii ale Arabiei Saudite. Bandar Ben Sultan a fost cel mai bun şi abil şef de informaţii din toată lumea arabă. El a reuşit ceea ce nimeni nu a putut până la el, dar nici după el. Bandar Ben Sultan a avut cel mai eficient rol de intermediar în timpul dijhadul antisovietic din Afganistan, reuşind să concilieze islamul radical cu petrodolarii saudiţi, cu CIA şi rachetele nucleare Stinger. Bandar Ben Sultan a fost singurul care a reuşit să determine pe americani să sprijine pe musulmanii afgani în lupta lor împotriva invadatorilor sovietici care sperau să transforme definitiv Afganistanul într-o republică sovietică unde, pe lângă învăţăturile Coranului să se memoreze şi pe cele ale lui Marx şi Lenin. Bandar Ben Sultan a reuşit deoarece a speculat cu abilitate frica americanilor de mărirea sferei de influenţă a sovieticilor. Putem spune, fără a exagera prea mult, că adevăratul învingător al ruşilor în Afganistan a fost abilul Bandar Ben Sultan. Dacă sovieticii ar fi cucerit Afganistanul, nu numai că şi-ar fi deschis un culoar profitabil economic şi politic înspre Asia, dar riscau să-şi mărească sfera de influenţă în detrimentul chinezilor. Aşa ceva nu dorea nimeni, mai ales Statele Unite deoarece Asia reprezintă un imens potenţial economic, iar cine îl va controla are mari şanse să facă primii paşi pentru a controla întreg globul. Problema este simplă. Americanii controlează deja Europa, cu toate pretenţiile Uniunii Europene de a părea independentă. Actualmente, marile mize sunt Asia şi Africa, dar în ambele continente americanii au mult de furcă cu chinezii, mai ales pe sovieticii ar fi cucerit Afganistanul, nu numai că şi-ar fi deschis un culoar profitabil economic şi politic înspre Asia, dar riscau să-şi mărească sfera de influenţă în detrimentul chinezilor. Aşa ceva nu dorea nimeni, mai ales Statele Unite deoarece Asia reprezintă un imens potenţial economic, iar cine îl va controla are mari şanse să facă primii paşi pentru a controla întreg globul. Problema este simplă. Americanii controlează deja Europa, cu toate pretenţiile Uniunii Europene de a părea independentă. Actualmente, marile mize sunt Asia şi Africa, dar în ambele continente americanii au mult de furcă cu chinezii, mai ales pe Guvernul Bachar Al-Assad este contestat de către sunniţi, majoritari ca populaţie dar marginalizaţi politic şi economic de către actualul guvern format numai din alauiţi, minoritari la nivelul ţării, o sectă dizidentă a şiiţilor.
La scară regională, ne referim la Peninsula Arabă, în Siria se confruntă de fapt Iranul, care vrea să-şi extindă sfera de influanţă în lumea musulmană, cu Arabia Saudită ce urmăreşte acelaşi lucru. Iranul, din interes, îi sprijină financiar şi moral pe alauiţi. Arabia Saudită, secondată de Turcia şi Qatar, chiar dacă o deranjează ambiţiile liliputanului stat, pe sunniţi.
Aceasta la nivel regional. La nivel mondial, pe teritoriul sirian se înfruntă Rusia, aliată de conjunctură cu China, cu Statele Unite, aliate şi ele de conjunctură, cu Franţa şi Anglia ce controlau până de curând Peninsula Arabă. Cei cinci visează să acapareze economic şi politic, lumea arabă.
Simplă coincidenţă?
Când toată lumea îl considera pensionat pe Bandar Ben Sultan, acesta îşi face intrarea pe terenul sirian cu declanşarea unui atentat care, pe 18 iulie 2012, face praf Cartierul General al celulei de criză organizată de către sirieni, la Damasc. Vor muri, ministrul apărării siriene, Assef Şaukat, cumnatul lui Bachar Al-Assad şi şeful Securităţii naţionale. Bachar Al-Assad face spume de furie, iar guvernul saudit de la Ryad sare-n sus de bucurie. Mulţi vor pune organizarea şi executarea impecabilă a atentatului pe seama lui Bandar Ben Sultan ce venise în Siria. Simplă coincidenţă? Greu de spus. Dintre cei vizaţi scapă cu viaţă Qassem Suleimani, maestru în arta spionajului iaranian, şeful forţelor Al-Qods, unitate de elită a regimului Al-Assad. Dar n-a fost să fie. în problema Qassem Suleimani, Bandar Ben Sultan a avut ghinion. în momentul în care membrii Cartierului General erau făcuţi pilaf, Alepul este invadat de către rebelii sunniţi. Apoi, nimeni nu-i mai poate opri. Rebelii cuceresc un teritoriu destul de vast, reuşind să controleze frontiera cu Turcia şi cu Iranul. Ankara face instantaneu pe ea, de frică. Tot în acelaşi moment în care rebelii pun mâna pe Alep, în sudul Siriei, se deschide un nou front de luptă unde se foloseşte armament greu de provenienţă… croată, cumpărat fără să se tocmească, de către Ryad. Pentru scurt timp, chiar Damascul este ameninţat cu invadarea şi cucerirea sa de către rebelii sunniţi.
Amestecul iranian
Conştient de pericolul pe care-l reprezintă cucerirea Damascului de către rebelii sunniţi, Teheranul reacţionează. Paznicii Revoluţiei iraniene care, în 2009, conduşi de fostul preşedinte, Mahmud Ahma-dinejad, au făcut praf şi pulbere „primăvara iraniană”, mobilizează rapid toate forţele militare de care dispun, intră pe teritoriul sirian şi-l salvează pe Bachar Al-Assad.
Următoarea mişcare pe care o fac imediat, după salvarea lui Al-Assad: cheamă Hezbollah-ul libanez în ajutorul guvernului sirian. Acesta răspunde prezent. De asemenea, tot iranienii cheamă miliţiile irakiene în ajutor. Şi acestea răspund prezent. După ce Iranul cu ajutorul libanezilor şi irakienilor îi potolesc pe rebeli, fără a reuşi totuşi să-i scoată din circulaţie, imediat este reorganizată armata siriană. Cei care au ezitat să lupte pentrui Al-Assad, sunt executaţi fără să se mai piardă timpul cu procese.
Zâmbetul rusesc
Rusia profită de ocazie pentru a vinde din greu arme guvernului sirian. Pentru Moscova, încasările sunt mai mult decât mulţumitoare.
Cu sprijinul logistic rusesc, nedeclarat oficial, să nu sară ca fript marele apărator al drepturilor omului, Statele Unite, după ce recucereşte Qussair, un important oraş sirian, din punct de vedere strategic, în apropiere de frontiera libaneză, din iunie 2013, Al-Assad reuşeşte să declanşeze marşul său victorios.
Să nu uităm că, în afară de sprijinul Moscovei, care visează să-i scoată afară pe americani din Orientul Apropiat, pentru a controla resursele naturale – ce-nseamnă bani şi putere, regimul Al-Assad a mai fost sprijinit în obţinerea victoriei de către grupurile djihadiste cele mai feroce, aflate pe teritoriul irakian, ce au pătruns în Siria cu aprobare assadistă, ucigând şi terorizând zonele controlate de către sunniţi, în numele Drapelului negru al Profetului.
Văzând ce-au reuşit să declanşeze în Siria prin salvarea regimului Al-Assad, ruşii zâmbesc mulţumiţi, transmiţându-le americanilor, prin clasice semne din mână, mesajul pe care-l tot reactivează de pe vremea lui Stalin, după înfrângerea lui Hitler: „V-am tras-o”. Depinde până când. Jocurile de culise nu s-au încheiat încă. Oricum, Siria este în prezent una din marile mize diplomatice din Orientul Apropiat. Cine câştigă va controla mai temeinic zona. Şi militar, şi economic.