Rugăciunea – un telefon către Dumnezeu

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Inima tuturor religiilor este rugăciunea. Negrul care se închină în faţa idolului său, indianul care se aruncă în Gange să-şi spele sufletul de păcate, budistul care se duce în locurile cele mai sălbatice ale Tibetului pentru a-şi petrece viaţa în singurătatea mănăstirii, mahomedanul care-şi pune mâinile la urechi, stă în genunchi şi îşi pleacă faţa până la pământ înaintea lui Alah, papuaşul care iese dimineaţa şi priveşte în văzduh, strigându-şi zeul, sau creştinul care, cu inima zdrobită, zice: „Doamne miluieşte-mă!”, toţi sunt străbătuţi de acelaşi fior al lui Dumnezeu în sufletul omenesc: rugăciunea. E drept că deosebirile între religii sunt mari. Credinţa despre Dumnezeu, felul de închinare, organizarea cultului, învăţăturile nu se aseamănă între ele.
Peste aceste deosebiri, rămâne însă vibraţia sufletului în rugăciune, clipa în care gândul se îndreaptă spre Dumnezeu şi începe o sfântă convorbire lăuntrică cu El. Un filozof creştin, Soren Kierkegaard, a spus că rugăciunea este un „telefon ceresc”, înţelegând prin aceasta că sufletul se găseşte în împărtăşire cu Dumnezeu, fără nici un mijlocitor. Până şi Mântuitorul, în timpul şederii sale pe pământ, şi-a încărcat sufletul cu puteri noi, rugându-Se în locuri retrase, pe munţi sau pe malul mării.
De la copilul mic, care-şi împreună mânuţele şi murmură: „înger îngeraşul meu…”, trecând apoi prin momentul unei sărbători în care rugăciunea este colectivă, şi până la schimnicul aspru care se înfrăţeşte cu singurătatea pustiului sau a muntelui, noi toţi urcăm treptele care urcă la Dumnezeu. Fiindcă rugăciunea este mijlocul prin care ne apropiem singuri de Dumnezeu, ea se deosebeşte de la om la om şi de la popor la popor.
Cei care au schimonosit însă până şi rugăciunea au fost tot fariseii. în loc să se roage, aşa cum face toată lumea, dintr-o pornire sufletească şi mai ales din nevoia de a se îndrepta, ei ieşeau la uliţe şi trăgeau cu ochiul în dreapta şi în stânga, să vadă dacă îi observă cineva, şi deodată se opreau şi pe loc începeau, ca un spectacol, să se aplece, să spună vorbe fără sfârşit, să îşi ridice mâinile, dându-şi ochii peste cap… doar să-i audă şi să-i vadă lumea cât sunt de evlavioşi. îşi atârnau la haine şi ceva clopoţei, să sune când făceau mişcările acestea. Le plăcea să facă asta pe la răspântiile drumurilor sau în pieţe, ca să-i vadă lumea din toate părţile. Ei nu se rugau pentru că aveau nevoie să-şi lumineze sufletul, ci ca să fie lăudaţi de cei din jurul lor.
E drept că şi azi, unii se roagă greşit. Unii se învârt într-un joc ameţitor, până cad jos şi spun vorbe fără nici un înţeles, pretinzând că vorbesc cu Dumnezeu. Alţii scot urlete, bat tobe, strigă etc. crezând că se roagă şi sunt pe placul lui Dumnezeu. Sunt unii care lipesc bileţele cu rugăciuni în diferite locuri sau pe la icoane şi cred că rugăciunea lor se duce la Dumnezeu. Aceştia au fost şi sunt nişte naivi, dar de bună credinţă, pe când fariseii au fost şi sunt nişte înşelători ai lumii.
Mântuitorul a observat acest lucru, această slăbiciune a omului, că face sau spune lucruri nu pentru că aşa e bine, ci numai de ochii lumii. Câţi nu am auzit vorba: „Am să fac una, să se ducă vestea”, sau: „Să moară lumea de necaz!”. Drept este că trăim în lume şi de multe ori trebuie să ne întrebăm şi ce va zice lumea despre anumite vorbe sau fapte ale noastre. Dar nu trebuie să luăm în toate împrejurările vieţii, „zisa lumii” drept îndemn sau oprelişte pentru faptele noastre. Dreapta noastră cumpănire este de ajuns să ne arate calea cea bună. Dacă însă, în viaţa noastră zilnică este bine să respectăm lumea şi să n-o supărăm cu vreo necuviinţă, în viaţa religioasă n-avem voie să ţinem seama de lume ci de preceptele credinţei. Credinţa ne apropie de Dumnezeu, Cel care ne sprijină şi ne îndeamnă sincer la bine.
Când Mântuitorul îi judeca pe farisei, îi judeca pentru că rugăciunea lor nu le aducea niciun folos.
Nici un loc nu este mai prielnic decât singurătatea. Dar în singurătate omul poate să-şi adune gândurile, poate să se cerceteze cu de-amănuntul şi, mai ales, poate să-şi îndrepte sufletul spre Dumnezeu. N-aţi observat că sufletul nostru, ori de câte ori este în căutarea adevărului, a frumosului sau a binelui, are nevoie de linişte şi de retragere în singurătate? Cine poate să înveţe în zgomot sau cu cartea în mână şi jucându-se? Marile opere ale omenirii s-au înfăptuit prin încordarea sufletului, în singurătate cu ajutorul lui Dumnezeu.
Prin rugăciune, omul caută lumina lui Dumnezeu, ca să se primnească şi apoi să schimbe tot ce este în jurul său. Prin ea se primeneşte şi se fortifică cugetul nostru, orânduindu-ne astfel viaţa. Pitagora, un mare gânditor, înainte de Hristos, îi îndemna pe ucenicii săi zicându-le: „înainte să începeţi ceva, rugaţi pe zei să desăvârşească ceea ce începeţi… lăsându-vă totdeauna cârmuiţi şi conduşi de înţelepciunea ce vine de sus şi care trebuie să aibă totdeauna frânele”.
E firesc ca cea mai mare grijă să ne-a purtăm nouă. Dar să nu uităm că răul din lume îl facem doar noi. Deci, în loc să ne plângem că există răul în lume, mai bine ne-am opri să-l mai facem. în felul acesta, oamenii ar ajunge să nu mai cadă în ispită, stăpânindu-se pe ei înşişi. Dacă vrem izbăvirea lumii de cel rău, să începem cu izbăvirea noastră de rău, cerând ajutorul lui Dumnezeu prin acest „telefon ceresc”: rugăciunea. Pe diavol îl învingem, numai prin post şi rugăciune.
Puţini sunt cei care-şi dau seama cât de mult a contribuit rugăciunea la formarea şi progresele lumii. Prin rugăciune, mintea a fost obişnuită să caute puterile în ea însăşi, dând cugetării o încredere sporită în faptul că poate să descopere adevărul. Aşa se explică faptul că, mulţi dintre cei dintâi oameni de ştiinţă ai Europei au fost călugări sau teologi.
Doar prin rugăciune se mai poate vindeca omul de egoismul ce l-a cuprins, pentru că în ea gândul uneşte trei fiinţe: eu, Dumnezeu şi semenul meu. Prin rugăciune ne preocupăm de viitorul nostru, hotărându-ne să nu mai greşim.
Hotărăşte-te şi tu!… Şi dă un telefon către Dumnezeu!