Să alegem nu doar cu mintea, ci şi cu inima!

Preot loan ŞTEFĂNESCU
În pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, am auzit că între Rai şi iad există o prăpastie, încât „cei care vor să o treacă” nu pot face asta, după cuvântul Domnului. Ori Raiul şi iadul sunt două locuri destinate oamenilor după moarte! Ne întrebăm: unde ne va rândui Dumnezeu după sfârşitul vieţii? Ne va rândui oare în cămara fericii veşnice sau ne va arunca în întunericul cel mai dinafară, unde este plângerea veşnică şi scrâşnirea dinţilor?
Raiul sau iadul – este toată alegerea noastră! Noi înşine facem asupra noastră judecata, încă de pe pământ. Ori înălţăm în sufletul nostru fericirea Raiului, ori adunăm cărbuni încinşi pentru chinurile iadului. Stând înaintea Judecătorului Suprem – Dumnezeu – după sfârşitul nostru pământesc, vom auzi doar confirmarea alegerii noastre: Rai sau iad; mântuire sau chin veşnic. Şi, auzind judecata dreaptă a lui Dumnezeu asupra noastră, nu vom mai putea niciodată să ne schimbăm soarta. Căci mântuirea noastră se petrece într-o pocăinţă sinceră, nefăţarnică. Iar după moarte nu există pocăinţă. Tocmai de aceea există o prăpastie de netrecut între Rai şi iad.
Atenţie dar! Aici pe pământ facem alegerea noastră. Încotro mergem, spre Rai sau spre iad? La Dumnezeu sau departe de El? Veţi spune: „bineînţeles că în Rai”! Însă nu vă înşelaţi, oameni buni! Alegerea noastră nu stă în cuvinte, ci în fapte, în inimile noastre. Mintea ne zice: „doresc mântuirea!” Inima însă împietrită în păcate, ne trage în bezna iadului. Mintea ne zice: „cred în învăţătura Evangheliei Mântuitorului Hristos!”, dar inima ne zice contrariul, fie desfătându-se cu plăcerile pământeşti, fie mâniindu-se asupra aproapelui. Mintea ne cheamă: „în Rai! În locaşul fericirii veşnice!”, iar inima se împotmoleşte în grijile lumii acesteia şi tace.
Astfel, între minte şi inimă apare prăpastia. Însă aici, pe pământ, această prăpastie poate fi trecută! Pentru că, aici, e posibilă pocăinţa. E nevoie doar să-şi trezeşti inima, ca, trezindu-se din somnul păcatului, să se îngrozească de ticăloşia faptelor proprii şi să strige către Dumnezeu. E nevoie ca prin lacrimi să spălăm din inimă murdăria păcatului, să curăţim haina sufletului, ca înfăţişându-ne înaintea lui Dumnezeu, ea să arate vădit adevărul alegerii noastre.
Iată ce trebuie să facem! Să ne curăţim inima, ca să nu apară între noi şi Dumnezeu o prăpastie de netrecut, aşa cum a apărut între bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr!
Evanghelia ne avertizează foarte pe scurt despre viaţa omului, care a nimerit după moarte în iad. Spune doar că era un oarecare om bogat, care se îmbrăca în porfiră şi în vison, şi se veselea în fiecare zi. Iar lângă casa lui se afla Lazăr, un sărac, care aştepta măcar câteva fărâme ce cădeau de la masa bogatului. Însă i se refuzau şi acestea. Veneau doar câinii, cu care împărţea aceeaşi soartă, şi îi lingeau rănile cu care era acoperit trupul bietului om.
Cum a apărut bezna pierzătoare în sufletul bogatului? Mai întâi de toate şi-a pierdut credinţa: credinţa în Moise, în învăţătura sa, şi-a pierdut credinţa în adevărul lui Dumnezeu. Astfel, a apărut prăpastia între inima sa şi Dumnezeu. A apărut goliciunea sufletească. Şi, pentru a-şi umple această goliciune, omul, bogat fiind, a început să se veselească zilnic, să se îmbete, uitând de cele sfinte, uitând de iubirea de oameni. El nu se gândea nicidecum la moarte. În fiecare zi petrecea cu prietenii, omorând în sufletul său tot ceea ce slujea mântuirii veşnice. Nu se gândea la apropierea morţii. Însă moartea a venit fără milă şi a despărţit sufletul lui de trup. Şi, lipsit de acoperământul fals al plăcerilor trupeşti, ş-a văzut înaintea Domnului toată starea vicioasă a sufletului său. S-a descoperit prăpastia creată între Dumnezeu şi omul care şi-a creat o stare vrednică de plâns, care şi-a pierdut capacitatea de a se trezi la viaţă (de a germina). Se aruncă o astfel de sămânţă în pământ, şi omul aşteaptă ca ea să crească. Însă trec zile, ani, şi sămânţa nu creşte, cu toate că pământul e foarte bun, udat, ameliorat şi încălzit de soare… Aşa s-a petrecut şi cu sufletul bogatului, care în fiecare zi se veselea cu prietenii săi, uitând de Dumnezeu, de mântuirea sufletului.
Altceva s-a petrecut însă cu Lazăr. Bietul om, care era într-o stare jalnică de întristare, era bolnav, era flămând şi nu dormea. Ar fi putut zice: „Doamne, pentru ce mă pedepseşti? De ce nu-l pedepseşti pe omul care petrece în fiecare zi şi nu-l miluieşti pe cel sărac? Nimic nu a pronunţat bietul om, pentru că în el ardea credinţa fierbinte în Dumnezeu. Iar cele pe care le suporta, le percepea ca pe o nevoinţă în numele Domnului, în numele adevărului lui Dumnezeu. Şi de aceea în sufletul lui deja, pe pământ, s-a creat Raiul astfel încât, atunci când a murit, sufletul său a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam.
Să ne gândim şi noi la alegerea noastră! Să ne gândim şi să privim în sufletul nostru. Nu cumva creăm o prăpastie de netrecut între noi şi Dumnezeu? Poate că prin neglijenţa noastră de suflet, prin lipsa noastră de atenţie pentru mântuire, atrofiem în noi simţul percepţiei duhovniceşti şi devenim incapabili de a primi lucrarea harului lui Dumnezeu.
Deci, cât încă trăim aici, pe pământ, câtă vreme Dumnezeu mai are răbdare cu noi, cât încă nu e prea târziu, ar fi bine să ne trezim inima, să ne limpezim lucrurile vieţii! Să întărim în noi alegerea cea bună. Şi dacă observăm că în starea noastră duhovnicească se furişează îndoiala, necredinţa, patimile şi răutăţile, atunci să ne teme de aceasta! Să ne temem de bezna pierzătoare în care s-a pomenit omul păcătos şi, chemând ajutorul lui Dumnezeu, să înlăturăm, cât încă se mai poate, prăpastia dintre noi şi Dumnezeu! Să facem alegerea care ne duce la mântuire şi nu la pierzare. Să alegem nu doar cu mintea, ci şi cu inima! Să-l chemăm în ajutor pe Lazăr, ca prin rugăciunile lui, Dumnezeu să ne lumineze şi să ne ajute să nu ajungem la chinurile veşnice, ci la viaţa fericită în Hristos!