Să depunem mărturia noastră!

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Sunt oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu, sunt alţii care îl hulesc, iar alţii care-L necinstesc cu nepăsarea şi cu barjocura, care chiar îl răstignesc pe Hristos, a doua oară, cu patimile lor urâte şi cu poftele lor murdare. Toate acestea sunt „tribunalele” în faţa cărora este tras Mântuitorul Hristos şi unde avem datoria să apărem şi să depunem mărturia noastră! Unul din primele lucruri pe care Sf. Ap. Petru le-a făcut, după Pogorârea Duhului Sfânt, a fost să-L mărturisească pe Hristos cu curaj, în public. Dacă pretindem că suntem creştini adevăraţi şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi cu adevărat atunci, este timpul ca, fiecare dintre noii să-L facem cunoscut pe Hristos lumii, prin ceea ce spunem, prin ceea ce facem şi prin ceea ce suntem.
Una dintre marile porunci adresată nouă de Dumnezeu, este: „să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor” (Matei 5,16). Cei din jurul nostru trebuie să vadă că suntem următori ai lui Hristos. Spunea cineva: „sunt obligat să mărturisesc, fiindcă deţin o părticică de lumină şi s-o păstrez pe ea pentru mine ar fi totuna cu a o stinge”. Toţi deţinem câte o părticică de lumină şi suntem chemaţi s-o împărtăşim altora, să le spunem ceea ce Hristos a făcut cu noi. Poate aşa, vom aduce lumea la Hristos.
Citim în Sf. Evanghelie cum patru oameni au adus pe un slăbănog la Hristos. Filip îl duce pe Natanael la Hristos. Alţii îl invită pe Hristos în casa unuia sau altuia. Oamenii au datoria să facă asta; au datoria să spună câte le-a făcut lor Dumnezeu şi cum i-a miluit El. Au datoria să zică: „Eu am găsit ceva bun şi doresc să-l împart cu voi”. Unii pe alţii trebuie să ne ducem la Dumnezeu.
Dar, de multe ori, ne asemănăm cu tânărul creştin care a mers să lucreze într-o seră de legume. Unii din prietenii săi i-au spus că ceilalţi muncitori de acolo îl vor batjocori şi-i vor face multă mizerie din cauza credinţei sale. El s-a dus totuşi cu îndrăzneală, lucrând chiar toată vara acolo. Când s-a întors acasă, a fost întrebat dacă oamenii l-au luat în râs pentru că este creştin. Tânărul a răspuns: „Nu, ei nu au râs de mine fiindcă sunt creştin. Ei n-au aflat asta deloc”. Oare noi nu procedăm la fel, când ne e ruşine să ne facem semnul Sfintei Cruci când trecem pe lângă o biserică sau troiţă; când ne aşezăm şi când ne ridicăm de la masă? Oare noi nu suntem la fel când nu salutăm creştineşte, când nu avem o ţinută cuviincioasă, când nu respectăm tradiţiile şi obiceiurile sfinte moştenite de la străbunii noştri, născuţi, nu făcuţi creştini?
Iată de ce este nevoie de mărturia noastră creştină astăzi! Este nevoie de curaj să vorbeşti în orice loc despre adevărul dumnezeiesc. Este nevoie să-l aperi cu curaj pe Dumnezeu când este batjocorit. Dacă ne va fi ruşine să intervenim înaintea hulitorilor de Dunezeu, Sf. Scriptură ne spune clar că şi Hristos se va ruşina să ne numere între „prietenii Săi”, la Judecata de apoi.
Pentru fortificarea credinţei şi Bisericii noastre este nevoie de o simplă mărturisire pe care şi tu trebuie s-o rosteşti cu buzele tale. Vei simţi atunci, cum credinţa devine mai puternică în tine. Este adevărat că multe persoane din perioada comunistă aveau frică să-L mărturisească pe Dumnezeu ca să nu-şi compromită cariera. Să fie oare şi astăzi la fel?
Idealul vieţii creştine nu este să fugi de lume, să o părăseşti sau să o condamni, ci să ţi-o asumi, să o cucereşti pentru Dumnezeu. Desigur că, asta presupune asumarea riscurilor, a crucii, până la moarte chiar.
Există o frumoasă istorioară despre un mare om de ştiinţă, care a început să meargă la biserică în mod regulat. Când i-a spus preotului că vrea să se spovedească şi să nu mai lipsească de la Sf. Liturghie, preotul credea că predicile lui îl influenţase. Asta, până într-o zi când omul i-a mărturisit că nu predicile l-au transformat ci o bătrânică care i-a întins mâna ei, ca el s-o ajute să urce treptele bisericii, spre a merge la slujbă. Ajungând la capătul scărilor, în uşa bisericii, ea îi spuse: „Eu cred că eşti un următor al lui Hristos, nu-i aşa?” Omul a răspuns: „Da, vreau asta!” Atunci bătrâna m-a privit drept în faţă şi cu un zâmbet plăcut, a zis: „Oh, pătrunde mai mult decât atât. Mântuitorul Hristos înseamnă totul pentru mine”. Omul de ştiinţă continuă şi spune: „Când am văzut lumina pe faţa ei, mi-am dat seama că ea trăia într-o lume diferită de a mea. Şi mi-am dorit să primesc şi eu acea lumină. Mărturisirea ei simplă, frumoasă şi onestă despre ceea ce Dumnezeu însemna pentru ea, a dus la convertirea acelui mare om de ştiinţă. Tu ai întins mâna cuiva?
Etica creştină arată că omenescu se poate recunoaşte şi se poate menţine în noi toţi, numai pe temeiul unei atmosfere de credinţă şi încredere. Creştinii adevăraţi nu aşteaptă pasivi şi îngroziţi moartea lor şi a lumii. Omul, urmând pe Hristos, este chemat să mărturisească Adevărul şi să lupte pentru El.