Să scăpăm de paraziţii şi de „ologii” intelectuali

Preot loan STEFĂNESCU
Dacă mai sunt şi azi oameni care mai cred că lucrurile şi aşezările lumii se schimbă cu „sabia”, aceştia sunt nişte orbiţi sau barbari întârziaţi în era noastră. Iată exemplul unei minuni, când un singur cuvânt a făcut să cadă aşezări de veacuri, să zguduie convingeri, să dărâme idoli şi să unească pe oameni, învrăjbiţi până atunci de superstiţiile lor: cuvântul acesta că Dumnezeu este duh şi cine se închină lui Dumnezeu, se închină în duh şi în adevăr – aceasta înseamnă sufletul şi viaţa nouă a omenirii. De ce? Pentru că toate vechile zeităţi au fost un fel de jucării ale închipuirii copilăreşti a oamenilor. Oricine ştie că aceste zeităţi aveau adoratori care nu îngăduiau alţi zei. De aici au început oamenii să se înstrăineze unul de altul şi, cu vremea, să se urască şi să se războiască din pricina zeităţilor. Cine nu ştie întâmplările din Iliada şi Odiseea, în care zeii pun săgeţile în mâinile oamenilor şi răscoală cetăţile, unele împotriva altora? Apărătorii cetăţilor îşi legau bine zeii, cu frânghii sau cu lanţuri, ca să nu-i fure duşmanii, că astfel pierdeau toată puterea. Este drept că astfel de credinţe ia unit pe oameni, au dus la formarea societăţilor, însă tot ele au creat un sentiment de duşmănie între ei.
Avem drept exemplu pilda cu femeia samarineancă care venise la fântână să ia apă; cât de mult s-a mirat ea când a rugat-o lisus să-i dea apă. În naiva ei exclamaţie se ascundea crudul adevăr al urii dintre oameni: „Cum, Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de ia mine, care sunt samarineancă?”Atât de mare era ura, încât nici cel mai nevinovat lucru nu-l făceau, nici măcar să bea apă unii de la alţii. Iudeii urau de moarte pe samari-neni, încât nici nu le călcau pământul, socotindu-l spurcat. Ca să se ducă în Galileea, ocoleau Samaria pe un drum mult mai lung, prin pustiul din stânga Iordanului, numai ca să nu-i vadă în ochi pe samarineni. De ce se urau aşa de tare? Pentru că unii se închinau pe muntele Garizim, iar alţii în templul din Ierusalim. Pentru că slujeau stăpâni diferiţi. Şi asta pentru că oamenii erau slugile unor forţe pe care şi le puseseră pe cap fără să le-o ceară nimeni. Spaima, teama slugărnicia, teroarea… erau vechile simţăminte religioase. Omul se târa, ca un vierme, înaintea puterii divine; Îi aducea tot felul de sacrificii, ba se sacrifica chiar pe el şi pe copiii lui. Moloh cerea jertfă copii mici, Astarteea cerea jertfe de fete, Dionisos cerea să fie adorată euforia dată de băutură, iar strămoşii noştri trimiteau soli divinităţii, copii pe care îi aruncau în sus şi-i prindeau în suliţe etc. Nici vorbă de vreo îmbunătăţire a vieţii, de o ridicare a omului. Zeilor le plăceau viţeii graşi, mieii tineri, ca să mănânce ce era mai bun slujitorilor lor. Omul era un sclav vrednic de plâns, sclavul unor superstiţii pe care le organiza o ceată sacerdotală, cu nimic mai presus decât sclavii pe care îi conduceau. Afară de câteva religii, cum este brahmanismul şi religia egipteană în ultima ei fază, toate celelalte practicau robia în viaţa aceasta şi promiteau o alta în cealaltă.
De aceea, când Mântuitorul Hristos spune: „Vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători doreşte”, El proclamă pentru totdeauna dezrobirea omului din superstiţie, eliberarea lui din sclavie, şi schimbă cursul istoriei, dând omenirii putinţa să se nască din nou, într-o libertate desăvârşită. N-a fost nevoie nici de tun, nici de sabie şi nici de sânge pentru ca tot omul să trăiască sub cerul larg al lui Dumnezeu, liber şi puternic. Prin credinţă omul nu-l mai slujeşte pe zeu cu carne. El stă înaintea lui Dumnezeu ca o fiinţă aleasă, îşi deschide sufletul, iar Dumnezeu îl ajută. Credinţa este puterea de înnoire a omului, este lumina lăuntrică, adevărul care ţâşneşte din noi înşine ca să se transforme într-un fluviu de energie personală. Religia creştină este religia celor puternici în suflet, nu a sclavilor; este stârpirea urii, este lărgirea vieţii omeneşti prin iubire; este proclamarea unirii în duh a tuturor oamenilor.
Dacă omenirea nu-şi va putea plăti niciodată datoria faţă de Hristos, rămâne însă datoria de recunoştinţă faţă de El, Cel care a proclamat cel dintâi „drepturile omului”, valoarea omului. În religia creştină, omul nu este nici vierme, nici praf în faţa lui Dumnezeu, ci este o fiinţă puternică, demnă, o fiinţă care-şi scoate din sufletul său toate energiile; este o fiinţă stăpână pe voinţa şi acţiunile sale. Religia creştină este religia libertăţii şi a demnităţii umane. Este cel mai sfânt şi mai de preţ omagiu pe care îl poate aduce omul lui Hristos, pentru tot ce a făcut şi face pentru el.
Aşadar, oameni buni, nu vă mai încredeţi în idoli (unchi tari, rude cu trecere, politicieni de vază), ci aveţi încredere în Dumnezeu. El este Adevărul. Căutaţi-L şi veţi fi puternici. Doar în felul acesta lumea va scăpa de paraziţi sau de ologi intelectuali care sunt sprijiniţi de alţii.