Sa traim adevărat!

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Se spune că aici, în lume, în societate, omul trebuie să lupte, „să o scoată la capăt”. Aici este examenul care va vădi dacă cineva este, cu adevărat, credincios şi în cele din urmă se va mântui.
Acesta este, desigur, un adevăr. în realitate, în zilele noastre, omul, trăind în societate, se află într-o continuă rivalitate cu ceilalţi. Se judecă pe sine şi se compară cu ceilalţi şi nu poate să accepte, că este ceea ce este; nu are conştiinţa realităţii sale, să se lase în mâinile lui Dumnezeu, ci se complică. Deşi este om bun care poate să facă ceva, se complică, se încurcă în harababura care există în societatea contemporană, şi rămâne acolo. Deşi ştie că este păcat, totuşi se învârte în jurul lui, cu riscul de a trăi „anormal”.
Cel care însă nu se va mai compara pe sine cu ceilalţi nu va mai rivaliza, nu se va mai complica cu imagini de tot felul, ci singura lui grijă va fi de a se afla singur cu Dumnezeu, se va izbăvi de anormalitate.
Este de neînţeles că un om care se hotărăşte să devină credincios merge la biserică şi, acolo, se compară cu altul, comentează ca să-şi asigure, astfel, existenţa printre ceilalţi (aşa cum a făcut fariseul din Sf. Evanghelie, care, în biserică, se compară cu vameşul ce nu îndrăznea să-şi ridice nici ochii către cer conştient de păcatele lui. Dar Dumnezeu a răsplătit intenţia bună cu care vameşul a venit la biserică, să-şi ceară iertare, şi astfel s-a întors îndreptat la casa lui).
Atâta vreme cât există intenţie bună, atâta vreme cât ştie de ce se duce omul la biserică, va reuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se îndrepte – să se mântuiască.
Mântuirea nu este atât de încurcată, după cum ne-o închipuim noi, nici atât de grea, după cum credem uneori. Mântuirea este foarte simplă, pentru că Dumnezeu o oferă în dar omului. Se oferă în dar. Cu toate acestea, când omul îşi recunoaşte nevrednicia, Dumnezeu îi oferă în dar mântuirea. Dar când omul nu se poate goli de sine, nu se poate smeri în faţa lui Dumnezeu, primeşte ceea ce a primit şi fariseul din Sf. Evanghelie „mustrarea Lui” – care constă în toate încercările prin care trecem.
îngăduiţi-mi să dau un exemplu. Undeva, într-un spaţiu larg, suntem adunaţi mii de oameni, cineva vorbeşte celorlalţi şi noi vrem să-l vedem pe acel cineva. Este imposibil să-l vedem, dacă acela ne se află pe un loc mai înalt decât noi. Este nevoie ca cineva să-i pună un piedestal sub picioare, să urce mai sus, pentru ca noi să-l putem vedea.
Tot aşa, pentru că cineva să poată sta între oameni şi să se simtă bine, să se simtă în siguranţă, astăzi, se crede că trebuie să fie mai sus decât ceilalţi -altfel, i se pare că nu este văzut de lume. Pentru a reuşi aceasta, se ridică, sprijinindu-se sau chiar călcând peste cineva sau ceva anume. Adică adaugă persoanei sale ceva fals, ceva care să-l ridice mai sus. Când cineva vrea să fie mai „mare” decât este, îşi adaugă ceva fals pe care vrea să se sprijine ca să pară superior celorlalţi.
Nu este normal aşa ceva, dar este o realitate!
De aceea, să avem în vedere că, după cum se prezintă lucrurile astăzi, societatea în care trăim nu ne ajută deloc să trăim adevărat, să avem îndrăzneala să stăm, cu adevărat, în faţa lui Dumnezeu, să alergăm la Dumnezeu şi să cerem de la El iubirea, harul şi mântuirea pe care Acesta ni le oferă. în realitate, societatea contemporană îl înfăşoară pe om în păienjenişul păcatului.
Dar avem la îndemână iubirea lui Dumnezeu.
Trebuie să luăm în serios primejdia şi să ne întrebăm continuu: „Nu cumva ne aflăm în amăgire? Nu cumva suntem victime ale unei imagini pe care am plăsmuit-o în noi? Nu cumva trăim în închipuire? Dacă trăim aşa, nu există nădejde ca să ajungem la adevăr.
Adevărul vine singur la om, nu-l găseşte omul. Mântuirea vine singură la om, nu o găseşte omul. Sfinţenia vine singură la om, este dată de Dumnezeu. Acestea vin singure atunci când omul nu aleargă după „piedestal” (să fie văzut de oameni), ci rămâne aşa cum este, şi îl vede Dumnezeu, Cel care îi oferă toate cele de trebuinţă.
Aceasta este trăirea adevărată, aceasta este nevoinţa adevărată, strădania adevărată din partea omului. Nu trebuie să facă ceva special, trebuie doar să-şi poată deschide sincer sufletul, pentru ca Dumnezeu să pună acolo ceea ce vrea El. De ce nu face asta, mare nenorocire îl paşte. Să ştim bine asta! Cu orice sacrificiu să părăsim sinele nostru fals, să scoatem din inima noastră imaginea închipuită şi, acolo, înlăuntrul nostru să rămână doar Dumnezeu. Să ne gândim că primii oameni au căzut, pentru că au încercat să-L vadă pe Dumnezeu şi au început să se vadă doar pe ei – au început astfel să trăiască greşit.
Nu cumva şi tu ai început să trăieşti greşit?