Şcoala de artă „Octav Enigărescu”, clasa de teatru Stefanis Lupu Perfecţiunea mimesisului

Spre deosebire de alte manifestări artistice, teatrul este singura formă de exprimare publică, capabilă să provoace cât mai intens starea de catharsis. Trupa de teatru a Şcolii de artă „Octav Enigărescu”, sub bagheta şi în regia lui Stefanis Lupu a prezentat în avanpremieră piesa „Preşul” de Ion Băieşu. Şi de data aceasta a ieşit în evidenţă capacitatea lui Stefanis Lupu de a modela personalitatea individuală a micilor actori, astfel încât aceasta să se plieze cât mai perfect posibil pentru a da viaţă personajelor. Actorii şi-au sincronizat jocul de scenă cu exigenţa redării faptice a personajelor, încât s-a ajuns la un echilibru ce a permis exteriorizarea stării de mimesis. Prin jocul lor de scenă, actorii au reuşit să creeze stări emoţionale pe care spectatorii le-au exteriorizat prin aplauze, ceea ce a confirmat capacitatea adolescenţilor de a crea o comuniune emoţională între scenă şi sală, ce s-a înscris ideatic în limitele umane ale trăiri emoţionale de tip catharsis. Toţi actorii au jucat excelent, cu toţii au reuşit să structureze arhetipal personajele care sintetizau caractere umane general valabile, în aproape orice circumstanţă de trăire şi interacţiune socială. Maria Pârvu a reuşit să creeze personajul individului puţin şmecher, şiret, capabil să exploateze cu brio sentimentele celorlalţi, tipul clasic al escrocului sentimental, incapabil să ofere iubire, dar permanent apt să speculeze sentimentele celorlalţi. Gigel, interpretat de Maria Pârvu, este expresia tipului şmecher, nu prea cult, dar capabil să se descurce în viaţă, să-şi atingă scopul. Deşi personajul este masculin, Maria Pârvu a reuşit să atingă acele cote pozitive de mimesis pentru a crea un personaj ce-şi găseşte corespondentul în viaţa de zi cu zi. Elena Bălan, spre deosebire de apariţia sa în „Rinocerii”, a avut o partitură scenică interpretativă excelentă, dând viaţă personajului Getuţa care îşi caută permanent împlinirea sentimentală. Dacă în „Rinocerii” a avut de interpretat un personaj periferic care i-a restrâns într-o oarecare măsură, posibilitatea de exprimare scenică, la adevărata sa valoare, de data aceasta personajul din piesa lui Băieşu i-a oferit suficient spaţiu mental şi psihologic pentru a-şi pune în valoare capacitatea interpretativă. Personajul creat de Elena Bălan a fost plin de viaţă, a captat în totalitatea atenţia sălii, a echilibrat jocul personajului pereche, interpretat de Maria Pârvu. Mai mult chiar, cei doi actori şi-au echlibrat aşa de bine jocul de scenă încât au reuşit să creeze ceea ce în lumea teatrului se numeşte redarea aparenţelor. Personajul creat de Elena Bălan a fost expresia şi transpunerea în realul imaginar a unei tipologii feminine ce se întâlneşte la tot pasul, acea individualitate care nu acceptă eşecul personal, în plan sentimental, care-şi continuă drumul pentru împlinirea idealului, atât sentimental, cât şi material. Denisa Tudorache creează personajul avocatei, de o anumită factură mentală, psihologică, socială. A reuşit să creeze personajul permanent predispus la compromisuri, care nu-şi selectează clienţii, acceptă pe oricine doar la ideea unui câştig material, cât de cât substanţial, dar care se fereşte să se implice prea mult emoţional. Din felul cum şi-a modelat personajul, Denisa Tudorache a reuşit să sugereze acea tipoligie umană aflată într-un permanent echilibru între vulgaritatea şi dorinţa de a salva aparenţele de persoană cultă, care preferă să nu se amestece niciodată cu indivizi a căror moralitate lasă de dorit, dar pe care nu-i ocoleşte, totuşi, dacă se întevede un câştig material. Denisa Tudorache a reuşit să materializeze scenic tipologie umană prizonieră preocupării de a părea ceea ce nu este în realitate. Ioana Oană, deşi a avut o apariţie episodică, a dat viaţă, la modul excelent, personajului feminin vulgar, al cărui intelect nu depăşeşte trăirile epidermice. Ioana Oană a reuşit să contureze un personaj într-o oarecare măsură naiv sentimental, dar destul de gregar în manifestările sale emoţionale. Ioana Oană şi Elena Bălan au reuşit să înrupeze perfecte personaje antinomice, prin care au umplut spaţiul scenei, prin justificarea temporală a trăirilor, chiar dacă acestea sunt într-o oarecare măsură din gama trăirilor ce pendulează între cupiditate interiorizată şi extovertirea nevoii de a iubi şi de a fi iubite. Dragoş Stoenescu a creat persoajul supus automatismelor de natură verbală şi într-o oarecare măsură gestuală. Dragoş Stoenescu a fost expresia unei tipoligii umane care se luptă permanent să răzbată până la un anumit nivel existenţial, printr-o permanentă tentativă, parţial reuşită, de a-şi depăşi propria sa condiţie umană. Prin felul cum au interpretat rolurile ce le-au revenit, Elena Bălan şi Dragoş Stoenescu au creat impresia de verosimilitate în spaţiul mental al spectatorilor. De remarcat şi modul în care a jucat Ştefana Munteanu. A reuşit să creeze tipologia individului timorat care a nimerit în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Ştefana Munteanu a configurat excelent starea de spaimă, de teroare, de uimire a individului care nu înţelege ce se întâmplă cu el, încercând să se lămurească de ce este subiectul unui început de brutalitate, exercitată asupra propriei sale persoane. Maria Braşoveanu a avut un rol destul de dificil, realizând, la modul echilibrat şi profesionist, personajul femeii care vrea să se pună bine cu toată lumea, care ştie totul, este la curent cu toate bârfele, care dă impresia, chiar creează conştient această impresie, că este înţelegătoare cu toată lumea, deşi în realitate îşi vede de propriile sale interese, la nivelul meschin al individului de o condiţie a trăirilor sufleteşti precare ce-i permite totuşi supravieţuirea în mediul social în care evoluează. Daria Lupu a reuşit să dea viaţă personajului paranoic, cu trăiri şi manifestări gestuale vecine cu starea unei persoane apropiată de un început de boală mentală. Daria Lupu împinge stările trăirilor personajului până la acel nivel de intensitate încât putem spune că a reuşit să creeze tipoligia paranoicului perfect, obsedat bolnăvicios de curăţenie, în final cedând stării de resemnare. Remarcabilă şi apariţia scenică a lui Casian Ciurezu care întrupează un personaj ce poate fi întâlnit destul de frecvent în viaţa cotidiană. Este fotograful care, dacă este nevoie, poate oferi soluţii optime în anumite situaţii, dar nu uită niciodată să-şi evalueze la preţul considerat corect, propria sa muncă. Este tupeist, inventiv, răbdător în limitele suportabilităţii celorlalţi. Să nu uităm nici de Irina Radu ce construieşte tipul individului aerian, indiferent la ceea ce se petrece în jurul său. Lorena Cocora schiţează personajul fetei sensibile, oarecum naive, ce descoperă brusc posibilitatea de împlinire a viselor sentimentale. Finalul piesei a fost echilibrat, stârnind spontan ropote de aplauze, acest lucru fiind o consecinţă firească a întregului joc de scenă al trupei care a dat viaţă piesei lui Ioan Băieşu. Deşi sunt adolescenţi, actorii conduşi şi îndrumaţi de Ştefanis Lupu nu numai că au dat dovadă de profesionalism, ceea ce este, ca performanţă, uimitor pentru vârsta lor, dar au reuşit să depăşească limitele convenţionalismului formal. Trupa lui Ştefanis Lupu nu numai că a reuşit să menţină vie atenţia şi interesul spectatorilor dar, lucru pe care nu întotdeauna îl reuşesc chiar actorii profesionişti, a reuşit să menţină viu interesul a aproape 200 de spectatori ceea ce, repet, este o performaţă pentru vârsta lor, dar şi efectul modului în care Ştefanis Lupu i-a învăţat să-şi construiască personajele interpretate. De asemenea, micii actori au dat dovadă şi de imaginaţie. Se ştie că pentru a reuşi să creeze, pe scenă, un personaj, care să fie echivalentul tipologiei din viaţa de zi cu zi, un actor nu are nevoie doar de o bună cunoaştere a tehnicilor de interpretare, are nevoie şi de imaginaţie. Aceasta din urmă este esenţială pentru atingerea unui grad suficient de mare de mimesis care să-i permită actorului să creeze impresia de realitate, impresie care, la rândul său, se finalizează cu trăiri emoţionale spontane, în rândul spectatorilor. Mai exact, sactorul creează spectatorului acea stare conform căreia realitatea de pe stradă, din viaţa de zi cu zi, se suprapune perfect peste realitatea imaginată, de pe scenă. Astfel, piesa pusă în scenă de Stefanis Lupu, prin jocul de scenă al adolescenţilor a devenit încă o performanţă care înclină balanţa, la modul apreciativ, atât în favoarea regizorului, cât şi în favoarea trupei care a stăpânit scena la modul exemplar, putându-se spune că valoric este una dintre cele mai bune pe care le-a avut Stefanis Lupu. Oricum, avem o trupă de teatru, ce-i drept de adolescenţi, care valoric, la nivelul interpretării, este în ascensiune. De remarcat şi voinţa Albertei Moşneguţu de a face faţă provocărilor scenei. Minunaţi adolescenţi, excelenţi actori, perfect joc de scenă.