Se vor da cărţile pe faţă

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Credinţa în Dumnezeu este ca o scară, o scară care începe de la cele de jos şi ajunge până la înălţimile cerului. Este ca şi scara pe care a văzut-o în somnul său lacov, scară pe care se urcau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu.
Îngerul nostru păzitor ne zice: „Urcaţi pe scara duhovnicească, nu ezitaţi!” Pentru Omul care nu călătoreşte prin această lume „la nimereală”, care ştie de unde vine şi încotro merge, îndemnul îngerului este destul de clar. El urcă treptat această scară. Pentru că el nu este doar ceea ce se vede, ci este, în principal, ceea ce nu se vede, nevăzutul, adică lumea lui sufletească. Ca să cunoaştem lumea noastră sufletească ar trebui să facem o „endoscopie” sau cum ziceau anticii „să săpăm înlăuntrul nostru”. Săpând, vei găsi în suflet daruri minunate ale lui Dumnezeu, dar vei găsi şi elemente ieftine, de proastă calitate, mizerii, noroi, patimi şi răutăţi.
Dacă ne vom cerceta, vom vedea că toţi avem în noi mândrie şi trufie. Odată, în curtea unei şcoli am găsit vrea zece copilaşi şi i-am întrebat: Nu-mi ziceţi şi mie care dintre voi este cel mai bun? Se uitau unii la alţii fără să scoată vreo vorbă. Am repetat întrebarea şi nici de data asta n-am primit răspuns. Toţi şi fiecare în parte, în sinea lor, se con-sideau cei mai buni. Dacă însă acei copilaşi, de ruşine, tăceau, noi, cei mari, nu ne ruşinăm să ne lăudăm cu deşertăciuni: cu bogăţii, conturi bancare, case, maşini, afaceri, vapoare, avioane… Parcă nu mai auzim când în biserică se spune că: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit; dar cei ce-L caută pe Domnul, nu vor fi lipsiţi de tot binele.” (Psalmul 33,11). Ştiu destule exemple de oameni care puteau să cumpere toată Târgoviştea, dar a venit un moment în care nu au mai avut nici bani de pâine. Ştiu „şefi mari” care nu şi-au dat seama la timp că puterea este trecătoare. Am văzut cu toţii oameni puternici care, căzând, au ajuns la închisoare. Am văzut sportivi şi luptători de performanţă care aruncau odată mingea până la ceruri şi acum nu-şi mai putea ridica nici lingura să mănânce, îi hrănea altcineva. Aşadar, dacă eşti raţional şi analizezi cele de mai sus, poţi spune ca Socrate: „ştiu că nimic nu ştiu”.
Mândria este o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi, din păcate, veacul nostru este plin. Spune Sfântul Cosma Etiopianul: „Când văd un om mândru şi trufaş, e ca şi cum aş vede un diavol; când văd un om smerit, e ca şi cum aş vede un înger”.
De aceea, pentru a urca, credinţa ne cere smerenie. „Dumnezeule, milostiv fi mie, păcătosului!” (Luca 18,13) -spunea vameşul. Să spunem şi noi dimineaţa, seara şi mai ales când mergem la biserică.
Odată, un sfânt cu darul înainte-vederii a stat în afara unei biserici şi se uita la cei care intră şi ies. A văzut sufletele tuturor că erau negre. Doar unul singur a ieşit din biserică cu sufletul alb, curat. S-a apropiat de el şi i-a zis: Spune-mi istoria ta!
Eu am fost tâlhar, a spus acela, am ucis oameni, dar când am auzit clopotul bisericii mi-am amintit de bunica mea care îmi spunea să merg la biserică. Mam forţat pe mine însumi şi am intrat. Mi-am conştientizat păcatul, m-am căit, m-am spovedit şi am zis: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”.
Acesta a intrat negru şi a
ieşit alb.
Dacă am conştientiza şi noi păcatul, dacă ne-am căi şi ne-am spovedi, cu siguranţă că am ieşi „albi” – curaţi şi iertaţi de Dumnezeu din biserică. Dacă nu, atunci negri intrăm şi negri ieşim. Dumnezeu aşteaptă să mergem la biserică şi să spunem, nu fals, ci cu sinceritate: „Am greşit, Doamne! Milostiveşte-te spre mine! Ca şi fiul risipitor, Sf. loan Gură de Aur spune că păcatele sunt foc ce arde. Dar, aşa cum focul, oricât de mare ar fi, poate fi stins cu apă, tot astfel mândria poate fi stinsă cu mila lui Dumnezeu, prin smerenie. Mila lui Dumnezeu învinge păcatul, oricât de mare şi de greu ar fi.
Atenţie! Vine o zi când se vor deschide cărţile, iar îngerii vor alerga să-i adune „pe cei care fac fărădelegea şi smintelile, când va fi cântărit şi ultimul dram de virtute şi ultimul dram de răutate”. Nu vă temeţi? Nu ne-a adus Dumnezeu în lumea aceasta ca să dărâmăm şi să ruinăm. Nu ne-a adus ca să fim „întuneric”, ci ca să fim „lumină”. Fiecare creştin trebuie să fie „lumină” în societatea în care trăieşte, să încerce prin viaţa lui să-i aducă şi pe alţii pe drumul lui Dumnezeu.
Să încercăm să ne orân-duim viaţa, să trăim ca nişte „lumini”, iar când ne va veni ceasul să plecăm din această viaţă şi să ajungem în ceruri, să plecăm curaţi, iertaţi de Dumnezeu… „albi” – ca îngerii şi sfinţii Lui.