Tăierea Capuiui Sfântuiui Ioan Botezătorui

Pr. Bogdan Stana
Seminarul Teologic Sf. Ioan Gură de Aur
din Târgovişte_
Sărbătoarea Tăierea capului Sfântului Ioan Botezatorul, prăznuită pe 29 august, este o zi de post, de întristare şi de pocăinţă. Postul din aceasta zi are menirea de a ne descoperi că patimile aduc moartea, după cum patimile prezente în Irod au dus la uciderea Sfântului Ioan Botezătorul.
Sfântul Ioan Botezătorul este simbolul anticipat al pătimirii martirilor şi misionarilor creştini care au fost ucişi pentru vestirea Evangheliei lui Hristos. Aşa cum Irod a refuzat să-şi îndrepte viaţa prin predica Sfântului Ioan şi l-a omorât pentru că a mustrat traiul său nelegiuit, tot aşa şi necreştinii, neprimindu-L pe Hristos, i-au dat morţii pe cei ce L-au vestit.
Sfântul Ioan Botezătorul l-a mustrat pe Irod pentru păcatul de a trăi cu Irodiada, soţia fratelui său Filip, stârnind furtuna de ură mai ales a Irodiadei, care a hotărât să-l ucidă. Aşa a reuşit să adauge păcatelor dinainte, unul mai grav – adică adulterului, crima, în vana credinţă că le poate şterge pe amândouă. Ura ei şi-a făcut repede complice viclenia şi a căutat un prilej să-l ucidă pe cel care îi arăta cu limpezime chipul hâd al călcării poruncilor date de Dumnezeu.
Aşa s-a făcut că, de ziua aniversară a lui Irod, s-a pregătit petrecere mare şi Irodiada a îndemnat-o pe fiica ei, Salomeea, să danseze spre a-i face plăcere sărbătoritului şi a cere răsplată pe măsură. Zis şi făcut. Salomeea a primit să danseze şi a cerut ca plată celui căruia i-a satisfăcut plăcerea necuviincioasă capul Sf. Ioan Botezătorul. Deşi cu o umbră de regret, Irod şi-a ţinut cuvântul dat şi dorinţa Irodiadei transmisă de fiica ei a fost îndeplinită. In câteva cuvinte, aceasta este povestea care a făcut epocă şi a inspirat numeroase creaţii artistice de-ar fi să amintim doar cunoscuta capodoperă a lui Richard Strauss.
Deşi scurtă, povestea cuprinde în ea numeroase semnificaţii din care înţelegem mai profund condiţia umană în relaţia ei cu divinitatea al cărei chip îl poartă ca un însemn de mare preţ pentru identitatea condiţiei sale de cunună a creaţiei. Mai întâi, este surprinsă esenţa pocăinţei ca „îndreptare” a omului pe căile Domnului, preludiu al fericirii amintită de David încă la începutul primului Psalm: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut. Ci în legea Domnului este voia lui şi la legea lui va căuta ziua şi noaptea”. Rostul e pus în evidenţă mai departe: „lucrurile Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat”.
Prin veac, Hristos ne cheamă să ne lepădăm de sine, să luăm crucea şi să-I urmăm pe Calea spre viaţa veşnică, dobândind împăcarea cu Dumnezeu. E împăcarea ce deschide înveşnicirea vieţii care înseamnă, după spusa Mântuitorului, a cunoaşte pe Dumnezeu ca singurul Dumnezeu adevărat şi pe şi pe lisus Hristos pe care L-a trimis.
Învăţăm din viaţa Sf. Ioan înainte-mergătorul că pocăinţa poate dărui omului ceva mai mult. Făcând drepte căile Domnului prin curăţirea de întunericul ce vrea să ne orbească putem vedea venirea Fiului Său. Încă de departe văzându-l pe Hristos îndreptându-se spre Iordan, propovăduitorul pocăinţei L-a recunoscut şi mărturisit: „lată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii”. Sa sfiit să-l boteze, zicând că el are nevoie să fie botezat, dar când Hristos, Cel care a venit să plinească legea nu să o distrugă, i-a cerut s-o facă, i-a dat ascultare. Pocăinţa ca recunoaştere a neputinţei proprii de a lucra ceva fără ajutorul lui Dumnezeu cu ascultarea cuvântului Său. Minune: cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel şi s-a odihnit deasupra capului Mântuitorului. Atunci glasul Părintelui Ceresc a vestit: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care bine am voit.” Dumnezeu care este Iubire nu poate dori decât binele omului şi este şi singurul care ştie şi o pateu face desăvârşit.
Deşi oarecum vidată de conţinut printr-o folosire obsedant fariseică, pocăinţa este izvor de nenumărate daruri, dintre care cel mai preţios ne pare una dintre fericiri: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceea vor vedea pe Dumnezeu. Exerciţiul stăruitor al pocăinţei aduce smerenia, haina inimilor curate şi mama tuturor virtuţilor. În icoana Deisis, vedem de-o parte şi de alta a Mântuitorului stau Sf. Fecioară Maria şi Sf. Ioan Botezătorul, îndemnul la smerenie deplină şi chemarea la pocăinţă nefăţarnică.
In stăruinţa de a „face drepte căile Domnului” de la care ne abatem nu odată, presimţim apropierea împărăţiei lui Dumnezeu, despre care Sfântul Apostol Pavel scrie că „nu stă în cuvânt, ci în putere”; puterea de a ierta după cum ne rugăm: „Şi ne iartă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Pocăinţa este ca o descătuşare pe care iertarea din inimă o transfigurează în vindecare şi eliberare şi prin ea ne facem vrednici lucrători ai propriei mântuiri şi vrednici de împărăţia cerurilor. Scrie Sf. Ap. Pavel că Împărăţia lui Dumnezeu „nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Spunea Mântuitorul cum nu se poate mai limpede: „căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. E folositor să nu uităm aceste cuvinte mai ales în contextul crizei contemporane la temeiul căreia stau mândria şi lăcomia.
Din perspectivă contemporană, pocăinţa este o cale regală spre cunoaşterea de sine dar într-un sens mult mai cuprinzător decât cel socratic, sau psihanalitic care menţine omul în orizontalitatea labirintică a existenţei unde, prea bine, reedita destinul lui Sisif. Este începutul bun, mereu reînnoit al împlinirii cuvintelor cu care Hristos sfârşeşte Predica de pe munte: „Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tată vostru cel ceresc, desăvârşit este!” Desăvârşirea aceasta este un urcuş neîntrerupt pe care până şi poticnirea sau căderea, cu ajutorul lui Dumnezeu primit cu sufletul doritor de mântuire, se face treaptă de urcuş duhovnicesc.
Rânduiala cere ca să cinstim sărbătoarea de azi prin rugăciune şi post care, tot de la Hristos am învăţat, poate alunga cei mai înrăiţi demoni. Pilda ne-o dă însuşi Înaintemergătorul, cel care s-a învrednicit de marele dar de a-L boteza pe Hristos, mare rugător şi postitor. Postul, cu mult mai mult decât o necesară curăţirea a trupului, este rugăciunea smerită a lui, pregătirea pentru a fi locaş al „duhului drept” care înnoieşte toate cele dinăuntru ale noastre.