„The Phantom of the Opera” (2004) sau Spune-mi că vom împărţi o dragoste, o viaţă

Andreea Cârstea
Cred că nu există persoană care să nu fi auzit de „Fantoma de la Operă”, dar, în caz contrar, ar trebui să cunoaşteţi că acesta a fost titlul unui roman al lui Gaston Leroux, publicat – iniţial ca foileton, într-un ziar francez, între sfârşitul lui 1909 şi începutul lui 1910, iar în volum, la sfârşitul lui martie 1910. De atunci încolo, romanul capătă succes şi devine extrem de faimos, odată cu apariţia musicalului din 1986, a cărui muzică este compusă de Andrew Lloyd Webber, pe versuri de Charles Hart, cu o adaptare de Richard Stilgoe.
În 1925, s-a realizat primul film inspirat din roman, o peliculă alb-negru mută, iar odată cu apariţia sunetului de film, acesta a fost relansat, având încorporată şi partea audio, în 1930. Filmul trebuia, iniţial, să aibă o continuare cu titlul „Întoarcerea fantomei de la operă”, însă, cum actorul principal se afla sub contract cu o altă casă de producţie, iar sănătatea sa îl împiedica să joace, aceasta nu a mai fost realizată.
„Fantoma de la operă” a cunoscut nenumărate ecranizări, readaptări în mini-serii şi filme de televiziune, dar şi spectacole, incluzând „Fantoma de la operă pe gheaţă” din 1995, lansată în 2006 pe DVD. „Fantoma de la operă” este un musical ce prezintă povestea tragică de dragoste neîmpărtăşită a Fantomei – un personaj desfigurat, solitar, ce trăieşte în subteranul clădirii Operei din Paris.
De departe cea mai impresionantă ecranizare a poveştii este cea din 2004, regizată de Joel Schumacher, unde Gerard Butler, Emmy Rossum şi Patrick Wilson interpretează un perfect triunghi amoros plin de pasiune, temeri, lupte lăuntrice şi resemnare amară.
Filmul impresionează -prin jocul atât de real al actorilor care te fac să trăieşti alături de ei povestea; costumele atât de genial realizate şi, fără nici un dubiu, magnifica muzică. De fapt, aparent, filmul pare să pună în scenă, la scară largă şi fără să precupeţească nici un efort sau resurse financiare, o minunată operă.
Pelicula prezintă, pe parcurs, lumea fascinantă, dar excentrică a operei, a teatrului dramatic, în care oamenii sunt ostili unii celorlalţi, iar adevărata prietenie şi susţinere este greu de găsit în tot acest ansamblu.
Personajul Erik, Fantoma de la operă, este unul complex, plin de vitalitate, expresiv, geniu al muzicii şi punerii în scenă, la toate acestea adăugându-se nota de nebunie caracteristică oricărui geniu, dublată de sentimentul de respingere de către Christine. Când Erik se află la paroxismul demenţei sale, ameninţând viaţa lui Raoul (iubitul Christinei), doar atingerea şi sărutarea femeii iubite – fapt ce denotă acceptare – gesturi pe care nici propria sa mamă nu i le-a oferit, declanşează în mintea lui Erik o urmă de înţelegere, de acceptare a situaţiei şi de umanitate, determinându-l să îi elibereze pe cei doi.
Personal, nu cred că acest personaj ar fi fost la fel de bine interpretat dacă ar fi fost jucat de către altcineva. Gerard Butler îi conferă dinamism, ajungând să ne facă să simţim că trăieşte rolul.
Interpreta Christinei, Emmy Rossum, este o tânără -pe atunci în vârstă de 16 ani -care, deşi neexperimentată, îşi joacă rolul mai bine decât te-ai fi aşteptat de la o „debutantă”. Poate că şi vârsta actriţei joacă un rol important în interpretarea personajului ingenuu. Christine este tânăra frumoasă, rămasă orfană la vârsta de 7 ani, care iubeşte scena, necunoscând altceva. Cu sprijinul Fantomei, gustă din succes şi, astfel, îşi regăseşte prietenul din copilărie, Raoul, viconte de Chagny, actual patron al artelor pentru Opera din Paris.
Dacă, la început, pare atrasă de Fantomă, pe parcurs, acesta o sperie şi, practic, o împinge în braţele vicontelui de Chagny. Însă, nu pentru mult timp, deoarece Erik o atrage iar în lumea sa, numai pentru a o răpi în final, când ea îl trădează. Pentru câteva momente, personajul Christine pare scindat, rupt în două – între fascinaţia pentru Erik şi sentimente pentru Raoul.
Povestea ţine să rămână realistă, prezentând fapte cu care se poate rezona: nici măcar o tânără naivă şi cu suflet bun nu poate iubi o bestie. Ceea ce filmul ţine să ne reamintească este adevăratul motiv pentru care Christine simţea o oarecare aversiune faţă de Fantomă: bestia nu se afla în chipul său, ci în fapte şi comportament. Micuţa balerină nu poate da uitării actele de cruzime şi crimele săvârşite de Fantomă în numele aşa-numitei iubiri pentru ea.
Jocul actorilor secundari poate părea unul forţat sau lipsit de profunzime ori vlagă, însă, în realitate, este perfect pentru fiecare interpret, aşa cum o cere rolul fiecăruia în parte. Având în vedere faptul că distribuţia este compusă din actori, iar nu din cântăreţi de operă, interpretarea acestora a fost impresionantă şi cât se poate de reală, exceptând momentele voite – în care execuţia este una teatrală, cu scopul de a sublinia anumite momente cheie din poveste.
Combinaţia dintre scenele filmate alb-negru (care păstrează autenticitatea, având o puternică granulaţie a peliculei) şi filmarea color ireproşabilă (parte a amintirilor vii ale unuia dintre personajele rămase în viaţă) este una inedită, oferind spectatorului un cocktail vizual de excepţie. Declanşatorul amintirilor este un candelabru vândut la licitaţie, martor imobil al tragediei din noaptea în care Fantoma distruge Opera.
Decorurile sunt impresionante prin strălucirea şi grandoarea lor. Acestea sunt, în cea mai mare parte a lor, specifice lumii spectacolului, iar dacă ne gândim la bârlogul Fantomei, acesta este extrem de bine pus în scenă.
Tot legat de decoruri, este cunoscut faptul că, pentru acest film, nu a fost construită o clădire a Operei, ci doar o miniatură, iar scena de pe acoperiş ar fi putut releva acest detaliu, însă nu o face, fiind extrem de bine realizată. Doar scena în care Opera ia foc a fost reală, regizorul dorind ca acest detaliu să fie autentic. Scenariul a fost scris în sudul Franţei, în 1989, de către Joel Schumacher şi Andrew Lloyd Weber.
Muzica din film – de asemenea aparţinând lui Andrew Lloyd Weber – este excepţională, îţi dă fiori şi te face să vrei mai mult. Actorii principali şi-au cântat singuri bucăţile lor muzicale, având la activ un trecut cu experienţă în musicaluri şi operă. Însă, interpreta personajului Carlotta, actriţa Minnie Driver, nu avea experienţă în operă, astfel că a fost dublată de către Margaret Preece, o profesoară de muzică din Solihull, Regatul Unit. Muzica a fost interpretată la 105 instrumente de orchestră, care în combinaţie cu vocile actorilor îţi dau senzaţia de trăire a momentului.
Înainte de acest film, Gerard Butler nu a luat niciodată lecţii de muzică. Pentru rolul său, Butler s-a pregătit cu luni înainte. Însă acesta nu a fost de la început al său, nume mari de actori fiind luate în considerare: John Travolta, Meat Loaf, Heath Ledger sau Antonio Banderas. Cel din urmă are o experienţă în musicaluri, o voce profundă, dar şi un puternic accent spaniol, pregătindu-se vocal vreme de mai mulţi ani pentru rolul Fantomei, inter-pretându-l în „Great Perfor-mences: Andrew Lloyd Weber, The Royal Albert Hall Cele-bra-tion”, în 1998. Însă, nu doar aceştia ar fi putut avea o bună apariţie în film. Hugh Jackman şi Anne Hathaway s-au aflat, de asemenea, pe lista cu posibili interpreţi ai rolurilor Fantomei şi Christinei, însă din cauza altor angajamente ale acestora, în alte proiecte, cooptarea lor nu a fost posibilă. Surprinzător, cei doi s-au întâlnit în 2012, într-un alt musical de excepţie: „Les Miserables”. Pentru film, Andrew Lloyd Weber a compus special 15 minute de muzică nouă, care nu s-a regăsit în spectacolul acestuia din 1986.
Scena din bârlogul Fantomei, în care candelabre se ridică din apă, a fost filmată dintr-o singură încercare (acestea aprinzându-se imediat ce atingeau aerul), nemaiputân-du-se repeta vreodată, deoarece nu s-au folosit nici efecte speciale, nici jocuri de lumini.
Costumele sunt o operă de artă în sine, de la minunatele costumaţii de scenă, care intenţionat trebuie să fie grandioase, până la cele de epocă ce ilustrează, cât se poate de autentic, îmbrăcămintea din a doua jumătate de secol al XlX-lea şi început de secol XX.
În prima parte a desfăşurării acţiunii, putem observa un detaliu, aparent fără importanţă, dar care ascunde un adevăr universal valabil: primadona spectacolului se află la repetiţii, iar femeile responsabile de curăţenie îşi astupă urechile pentru a nu o mai auzi pe divă, fapt ce denotă că un caracter urât al omului îl face de nesuportat pentru cei mulţi.
Jocul, culorile, luminile, combinaţia de lirică, muzică şi replici, fac din acest film un adevărat succes. Un film ce trebuie văzut, măcar o dată în viaţă.
Titlu: The phantom of the opera
(2004)
Gen: Dramă, Musical, Romantic Regizor: Joel Schumacher Scenarişti: Andrew Lloyd Webber, Joel Schumacher Producători: Jeff Abberley, Sarah Arnott, Julia Blackman, Keith Cousins, Louise Goodsill, Paul Hitchcock, Ralph Kamp, Andrew Lloyd Webber, Christopher James Mitchell, Eli Richbourg, Austin Shaw
Muzică: Andrew Lloyd Webber, Charles Hart, Richard Stilgoe, Mike Batt, Jean-Luc Chalumeau Distribuţie: Gerard Butler, Emmy Rossum, Patrick Wilson, Miranda Richardson, Minnie Driver Durată: 143 minute Buget estimat: 70.000.000 $