Ţi-ai pierdut adevărata valoare

Preot loan ŞTEFĂNESCU
în fiecare zi vedem că trupul are tot felul de dorinţe, dar are viaţă scurtă. Sufletul însă, are o altă destinaţie şi un alt drum în viaţă. Sufletul nu sfârşeşte în pământ, ci la Dumnezeu. Mulţi se preocupă azi doar de trupul lor, dar nu şi de nevoile reale ale sufletului lor.
Care sunt aceste nevoi ale sufletului?
Trupul îi dă uşor satisfacţie, sufletul însă nu. Dacă ai bani şi intri într-un magazin, trupul se simte bine. Dar ce ai putea găsi într-un supermarket, pentru sufletul tău? Sufletul are nevoie de alte lucruri care să-l împlinească. El are nevoie de pace, linişte şi comunicare cu Dumnezeu. Ca să-ţi întreţii trupul ai nevoie de bani şi de pâinea care să-l ţină în viaţă. Sufletul, ca să fie întreţinut are nevoie de ceva dumnezeiesc, de „Pâinea cea cerească”.
Pentru a procura această „Pâine cerească”, este nevoie de jertfă, nu de bani. Este nevoie de voinţă, lucrare, asceză şi pocăinţă; este nevoie de un război împotriva patimilor. Dacă privim în jur, observăm că mulţi sunt purtători ai patimilor care îl stăpânesc şi mai puţini ai virtuţilor. Vor să pară fericiţi, dar în realitate nu sunt. Trăiesc în nefericire şi au parte de nenumărate remuşcări. Poate jucătorul de ruletă, beţivul sau drogatul să fie fericit? Nu cred! ca să fie fericit, omul trebuie să se elibereze de patimi. Discutam zilele trecute cu o doamnă farma-ciscă şi îmi spunea că cei mai mulţi dintre pacienţi îi solicită medicamente pentru afecţiuni psihice. Există oare, în farmacii, medicamente pentru suflet? Am văzut mulţi oameni care luptă să se liniştească fără să apeleze la medicamentele pe care le oferă medicina. Cum? Renunţând la patimile care îl stâpânesc, reuşesc să se liniştească şi să se simtă liberi şi fericiţi de reuşita
lor.
Mulţi însă se laudă cu patimile lor; îşi povestesc unii altora experienţele lor păcătoase, considerându-le o reuşită. Vedem chiar la televizor oameni care vorbesc cu mândrie de patimile lor. Desigur, aceştia sunt cei care nu au frică de Dumnezeu şi care, după ce au păcătuti, au puterea să râdă de acest fapt „măreţ” pentru ei.
Sunt însă şi oameni care trăiesc în mijlocul acestei „lumi murdare” şi duc lupta cea bună. Desigur, dificultăţi sunt pretutindeni. Oriunde poţi găsi ape curate dar şi mlăştinoase. Alegi şi iei ceea ce tu vrei. Bineînţeles că apele mlăştinoase par de obicei calme şi liniştite, în timp ce pe marea albastră ai parte de valuri şi de chin. Mlaştina are ţânţari şi degajă un miors urât, încât nu poţi respira cum trebuie în vecinătatea ei. în timp ce apele curate auparte de valuri dar şi de un aer curat.
Atunci, de ce preferăm uneori apa mlăştinoasă şi nu pe cea care vine de Sus, de la Mântuitorul Hristos, „Fântâna” cea dătătoare de apă limpede? De ce omul se simte azi aşa de lipsit de siguranţă, chiar şi în interiorul celor mai sigure clădiri? Pentru că viaţa lui şi-a pierdut adevărata valoare, punând accent doar pe cele pământeşti, uitând de cele cereşti.
Atunci când Imperiul Austriac îi hărţuia pe ortodocşii din Ardeal să treacă la greco-catolicism, un ţăran român răspunde în faţa Mariei Tereza: „Acest cojoc care-i pe mine e acum al meu. Dar dacă ar vrea să mi-l ia împărăteasa, mi-l poate lua. Cu aceste mâini şi picioare am lucrat zi şi noapte ca să-mi plătesc porţia. De-ar vrea să mi le taie, nu am ce face. Dar nu am decât un suflet, pe care îl păstrez curat pentru Dumnezeu din cer şi nici o putere omenească nu mi-l poate lua…” (Gh. Ciuhandru, „Un neam şi un suflet”, Arad, 1925, p. 13).
Aşa judecau oamenii valoroşi ai României, formaţi sufleteşte de Biserica Ortodoxă! în conştiinţa lor este clar cuvântul Mântuitorului: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8,36-37).
Din nefericire, noi nu mai judecăm aşa. Pierzând dimensiunea spirituală a vieţii, am pierdut adevărata valoare; am devenit pragmatici şi ne luptăm doar pentru foloasele materiale. Şi mă mir că Dumnezeu ne mai ţine. România a trecut prin momente dificile şi Dumnezeu a păzit-o de relele cele mai mari. Este o mare minune că nu se întâmplă şi la noi ceea ce se întâmplă în alte ţări.
îmi aduc aminte că, odată, cu câţiva ani enoriaşi mă pregăteam să ard ceva gunoi în curtea bisericii şi am văzut la un moment dat ceva care a sărit deasupra pământului la câţiva metri. Părea un obiect cuprins de flăcări. Era de fapt o mică cruce de lemn care, din greşeală, căzuse în gunoiul căruia îi dădusem foc. Ce înseamnă asta? Că mulţi oameni cred în Dumnezeu, fac ceea ce-i bine şi cad uneori în „gunoi”, dar nu rămân acolo, se ridică în chip minunat!
Ridică-te şi tu! Fii „om” pentru cei din jurul tău şi vei avea valoare înaintea lui Dumnezeu! Păstrează-ţi sufletul curat pentru El!