Sorana Cîrstea știa că e un moment unic, care nu se va mai repeta. Simțea că anul viitor, cel puțin una dintre jucătoarele care au făcut acea fotografie istorică la petrecerea de început a Transylvania Open 2025, cu aproape toate reprezentantele celei mai bune generații din tenisul feminin românesc, nu va mai juca tenis. Presimțirea ei s-a adeverit mai repede decât se aștepta, iar anunțul făcut de Simona Halep marți seara a emoționat-o profund. „A fost un moment complicat și copleșitor. În momentul în care a ținut acel discurs, m-au copleșit lacrimile pentru că, așa cum am spus, ne știm de când aveam șapte ani, sunt 27 de ani de amintiri, practic ne-am tras una pe alta, venim din aceeași țară și asta ne va uni tot timpul. Și, în același timp, știu că va veni și momentul meu la un moment dat. Probabil destul de curând, nu știu ce înseamnă curând.”, scrie site-ul de specialitate treizecizero.ro.
Colege de generație, carierele lor au evoluat în paralel; au crescut în aceleași condiții, s-au lovit de aceleași lipsuri și dificultăți, s-au bazat mereu pe sprijinul și sacrificiul părinților, au ajuns prin forțe proprii în vârful unui sport dur și competitiv, unde s-au menținut mulți ani. Retragerea Simonei a fost un prilej de reflecție pentru Sorana, moment care i-a amintit de cum au început, de cum au evoluat, de tot ce-au reușit.
Vede și ea linia de sosire, a și vorbit despre ea, dar Sorana nu e încă acolo. Se simte încă tânără, competitivă și își dorește încă, uneori poate chiar prea mult. E aceeași dorință care a adus-o aici, care a împins-o mereu de la spate, și care îi propune încă mari obiective. Așa că își mai acordă un an să le îndeplinească.
Se află, astfel, într-un moment aparte: între recunoștința pentru cariera pe care a avut-o și următoarele planuri și ambiții; între nostalgia provocată de retragerea Simonei și dorința de-a mai lupta, pentru că lupta e cea care a adus-o aici. Știe că totul trece într-o clipă. Știe că în curând va sta și ea pe un teren pentru ultima oară ca jucătoare. Dar încă nu e acolo. Încă se bucură de fluturii din stomac dinaintea fiecărui meci, încă rejoacă punctele în cap după înfrângeri, încă vrea să ajungă cât mai sus, încă iubește tenisul și îi oferă totul.
Vii după o perioadă lungă de recuperare după operație, cum te simți și cum a fost această perioadă în afara terenului?
Fizic sunt ok, asta e, să zic, cea mai mare bucurie, că fizic sunt ok și pot să trag, pot să mă antrenez. Pentru că asta a fost problema în trecut. Din februarie 2024, de când mi-a apărut accidentarea, n-am putut să mă antrenez. Și fără orele de antrenament, nivelul n-are cum să fie acolo.
A fost prima oară când am stat șase luni departe de turnee, a fost cea mai lungă perioadă din viața mea și a fost diferită. În același timp, m-am bucurat de o viață normală și m-am bucurat de lucrurile normale, dar mi-a lipsit competiția, mi-a lipsit sincer și suferința, mi-au lipsit antrenamentele, munca de zi cu zi, disciplina, rutina. Sunt lucruri pe care le fac de la patru ani și e foarte greu, după 30 de ani, să le șterg dintr-o dată cu buretele.
Partea bună este că după operație piciorul s-a refăcut 100%. Nu mai am dureri și practic a trebuit să reconstruiesc din nou. Acum sunt la un nivel bun, zic eu, deși rezultatele nu par să o arate momentan. Dar trebuie să am puțină răbdare, pentru că este abia al treilea turneu după șase luni. Și nu numai cele șase luni în afară, și lunile dinainte au fost destul de chinuitoare, în mai, iunie, iulie nu am putut să joc prea mult. Personal, am crezut că voi merge în Australia și imediat voi avea rezultate. Probabil dacă era o conjunctură să am un meci mai ușor în primul tur, să reușesc să prind un pic de încredere, probabil că se legau altfel lucrurile.
Antrenorul meu îmi spune să am răbdare, pentru că în afara terenului sunt o persoană foarte răbdătoare, însă în teren sunt o persoană care vrea totul acum. Îmi spune că rezultatele vor veni, să stau să-mi fac treaba, să muncesc, să-mi văd zi de zi de programul meu, că rezultatele vor veni la un moment dat. Normal că mi-aș dori să vină săptămâna aceasta, însă așa e în tenis, nu alegi tu.
Cum a fost să joci săptămâna asta la Cluj, în fața publicului de acasă?
A fost extraordinar de frumos, în același timp a fost emoționant. În ultimii ani, nu am mai jucat foarte mult acasă și trebuie să recunosc că am avut mult mai multe emoții decât am în mod normal. Sunt o persoană destul de puternică și reușesc să-mi controlez emoțiile, însă aici au fost în anumite momente copleșitoare, să spun așa. Și a fost o săptămână cu foarte multă încărcătură psihică. Mi-am dorit extrem de mult și așa se întâmplă de multe ori când îți dorești foarte mult, pui prea multă presiune pe tine.
Iar după meci, chiar eram pe bicicletă, îmi făceam recuperarea și l-am întrebat pe antrenorul meu cum pot să fac să-mi doresc mai puțin. A zis că e o întrebare bună, o să revină cu un răspuns. Dar cred că această dorință este și cea care m-a adus aici și m-a făcut să fiu de atâția ani în Top 100, Top 50 și să am această carieră longevivă, pe care nu m-am așteptat niciodată să o am.
