TREPTELE VIEŢII SE URCĂ PE RÂND ŞI PRIN MUNCĂ

Preot loan ŞTEFĂNESCU
După cum simţământul curat al păstrării sau instinctul conservării s-a schimbat la unii în patima urâtă a lăcomiei, tot aşa şi un alt simţământ firesc, al trăirii în omenie, pace şi bună înţelegere cu semenii, sau, „instinctul social”, a fost schimbat în „întâietate”, în dominaţie prin asuprire, despotism sau tiranie. Poate că nu-i om pe lume care să nu simtă îndemnul să condamne, să iasă în frunte, să fie mai sus decât alţii.
Această „întâietate cu orice preţ” a adus multe necazuri şi suferinţe în lume. Dar, Mântuitorul nostru, cu aceeaşi putere cu care a luptat împotriva lăcomiei, arătând cât de rău ne poate aduce, tot aşa a luptat împotriva dorinţei nesăbuite de întâietate şi a stăpânirii prin asuprire.
Cred că ar fi bine să ne amintim aici de una dintre cele mai dramatice lupte lăuntrice prin care a trecut cineva: ispita lui Hristos în pustie. Era pregătit să iasă în lume. Avea de ales între trei mijloace pe care le folosiseră ceilalţi până atunci şi pe care diavolul i le şopteşte la ureche: Preot loan ŞTEFĂNESCU
După cum simţământul curat al păstrării sau instinctul conservării s-a schimbat la unii în patima urâtă a lăcomiei, tot aşa şi un alt simţământ firesc, al trăirii în omenie, pace şi bună înţelegere cu semenii, sau, „instinctul social”, a fost schimbat în „întâietate”, în dominaţie prin asuprire, despotism sau tiranie. Poate că nu-i om pe lume care să nu simtă îndemnul să condamne, să iasă în frunte, să fie mai sus decât alţii.
Această „întâietate cu orice preţ” a adus multe necazuri şi suferinţe în lume. Dar, Mântuitorul nostru, cu aceeaşi putere cu care a luptat împotriva lăcomiei, arătând cât de rău ne poate aduce, tot aşa a luptat împotriva dorinţei nesăbuite de întâietate şi a stăpânirii prin asuprire.
Cred că ar fi bine să ne amintim aici de una dintre cele mai dramatice lupte lăuntrice prin care a trecut cineva: ispita lui Hristos în pustie. Era pregătit să iasă în lume. Avea de ales între trei mijloace pe care le folosiseră ceilalţi până atunci şi pe care diavolul i le şopteşte la ureche: – să sature mulţimea cu pâine, ca s-o stăpânească;
– s-o uimească prin putere şi minuni, ca să se târască toţi la picioarele Lui, în adoraţie slugarnică, în uimire;
– să domnească prin forţă şi prin distrugere, introducând duhul lui satana în lume.
Exclamaţia cunoscută: „Înapoia Mea, satano!” este strigătul de victorie personală, este viforul care trebuia să dărâme toate falsele întâietăţi şi toate dominaţiile clădite pe sânge şi pe chinuirea oamenilor. Aşadar, Hristos a ieşit între oameni, nu să-i stăpânească, ci să-i slujească.
Când vin ucenicii tineri, îndemnaţi şi de mama lor, ca orice mamă ambiţioasă pentru copiii ei, să-i ceară Mântuitorului locuri de slavă, locuri de conducere, posturi de încredere, de-a dreapta şi de- a stânga Sa, de teamă să nu le-o ia alţii înainte, cu multă amărăciune le răspunde: „Nu ştiţi ce cereţi!” Cred că în nici o propoziţie nu s-a ascuns o mai curată durere, o dezamăgire mai adâncă, ca în această „Nu ştiţi ce cereţi!” îl durea până şi pe Dumnezeu că aceşti oameni râvneau tot la lucruri omeneşti, când El Se silea să-i facă să înţeleagă frumuseţea împărăţiei cerurilor. îl durea că nu-L înţelegeau. îl durea că deşi stăteau lângă El, învăţăturile Lui le înţelegeau greşit. El aducea blândeţea în locul mâniei, iar în locul puterii creează suferinţa – instituind astfel „puterea care alină şi face bine” prin smerenie şi fapte bune. – să sature mulţimea cu pâine, ca s-o stăpânească;
– s-o uimească prin putere şi minuni, ca să se târască toţi la picioarele Lui, în adoraţie slugarnică, în uimire;
– să domnească prin forţă şi prin distrugere, introducând duhul lui satana în lume.
Exclamaţia cunoscută: „Înapoia Mea, satano!” este strigătul de victorie personală, este viforul care trebuia să dărâme toate falsele întâietăţi şi toate dominaţiile clădite pe sânge şi pe chinuirea oamenilor. Aşadar, Hristos a ieşit între oameni, nu să-i stăpânească, ci să-i slujească.
Când vin ucenicii tineri, îndemnaţi şi de mama lor, ca orice mamă ambiţioasă pentru copiii ei, să-i ceară Mântuitorului locuri de slavă, locuri de conducere, posturi de încredere, de-a dreapta şi de- a stânga Sa, de teamă să nu le-o ia alţii înainte, cu multă amărăciune le răspunde: „Nu ştiţi ce cereţi!” Cred că în nici o propoziţie nu s-a ascuns o mai curată durere, o dezamăgire mai adâncă, ca în această „Nu ştiţi ce cereţi!” îl durea până şi pe Dumnezeu că aceşti oameni râvneau tot la lucruri omeneşti, când El Se silea să-i facă să înţeleagă frumuseţea împărăţiei cerurilor. îl durea că nu-L înţelegeau. îl durea că deşi stăteau lângă El, învăţăturile Lui le înţelegeau greşit. El aducea blândeţea în locul mâniei, iar în locul puterii creează suferinţa – instituind astfel „puterea care alină şi face bine” prin smerenie şi fapte bune. pleacă în faţa unora ştiind că fiecare gest se plăteşte mai târziu. Un ambiţios poate să fie un nepregătit sau chiar şi mai rău, şi prin mijloace necinstite să ajungă într-un loc înalt. Acesta vrea astfel să ajungă acolo, pentru că prin propriile sale puteri nu poate. Şi când eşti puternic nu-i nevoie să te sileşti.
Puterea se impune de la sine. De aici se desprinde o lecţie de aur: „treptele vieţii se urcă pe rând şi prin muncă”. Orice om trebuie să ajungă acolo unde-l duce munca lui cinstită. Altă cale de a ajunge sus este opera diavolului. De ce i-a mustrat Mântuitorul pe cei doi? Pentru că, din mărire deşartă, voiau să apuce locuri de conducere pentru care nu aveau nici o pregătire. Nepotrivirea aceasta, între puterea noastră de lucru, de muncă, de binefacere şi locurile pe care le dorim, aduce cele mai mari nenorociri societăţii şi ţării. La noi, la români, există o zicală: „Nu-şi cunoaşte lungul nasului
Este vorba aici de ambiţiosul care vrea să fie mai mult decât îl ajută puterile. întâi să dovedească omul prin muncă ce poate, şi apoi i se vor deschide uşile; tot omul trebuie să treacă prin examenul meritelor personale. Aşadar, trebuie să ne ridicăm de la lucrurile mărunte la cele mari şi grele, pe care să le pricepem. Meritele pe care le strângem în decursul vieţii trebuie puse în folosul oamenilor. De aceea Mântuitorul răstoarnă unele pretenţii ale oamenilor. El zice că avem datoria de a fi mai buni şi mai luminaţi