Triumful inculturii

Cultura, pentru a exista, nu pentru a supravieţui, implică o politică de stat a umanizării prin transformarea actului de a citi într-un reflex la fel de puternic ca cel ce ne permite să trăim. Dacă gestul reflex de a mânca, de a bea, de a respira, de a face dragoste ne garantează, dincolo de orice criteriu calitativ, existarea noastră în spaţiul fizic, a citi sau a audia un text lecturat de un actor profesionist ne garantează fiinţarea dincolo de barierele fizice ale timpului. Prin lectura devenită obişnuinţă, omul, ca entitate fizică în sine, contopeşte trecutul, prezentul şi viitorul într-un tot temporal unitar, unic şi propriu sinelui. Prin actul citirii, devenit gest intelectual reflex, omul reuşeşte să cunoască, să se cunoască, să se umanizeze şi, în final, să umanizeze, prin raportare la puterea sa individuală de influenţare, mediul social în care evoluează.
Dar, generalizarea reflexului de a citi depinde foarte mult nu de existenţa librăriilor şi a librarilor, ci de calitatea mediului politic existent la un moment dat şi de mentalitatea unei generaţii, care la rândul ei este influenţată şi influenţabilă, prin interacţiunea voită sau involuntară cu o serie de factori de volitivi interni sau externi sieşi.
Reducerea gradului de contact intelectual cu spaţiul librăriei ori al bibliotecii publice, pune în pericol procesul de umanizare al unui grup, al colectivităţii, prin extindere, al speciei umane. Dispariţia sau, pentru a nu fi prea pesimişti în gândire, reducerea dramatică a numărului de librării va avea ca efect transformarea omului într-o entitate gregară, instinctuală, pe scurt, o entitate animalizată, ce va exista doar fizic, nu şi intelectual.
Cultivarea, educarea şi transformarea reflexului de a vedea, în reflexul intelectual al citirii depinde concret de mediul de familie în care apare individul, după care, urmează sistemul oficializat de învăţământ, la care, din păcate, actualmente, nu putem alătura factorul religios, pentru simplul motiv că reprezentanţii contemporani ai clerului dezvoltă reflexul supunerii necondiţionate, nu cel al cititului liber şi diversificat. Însă, responsabilitatea pentru transformarea omului într-o entitate tributară instinctului de supravieţuire, nu reflexului de gândire, revine în totalitate mediului politic ce impune un anumit tip şi un anumit nivel de viaţă economică, care afectează calitativ existenţa, dar şi existarea unei populaţii cu veleităţi de naţiune.
Pentru a exista în adevăratul sens al cuvântului, o naţiune nu are nevoie doar de supermarketuri, butic-uri sau bordeluri. Ea are nevoie şi de teatre, galeri de artă, concerte de muzică clasică sau modernă, librării. Ironizând puţin, putem spune că frecventatea supermarketului te vindecă de anemie, a bordelului, de timiditate, a librăriei, de prostie. Extrapolând, se poate afirma că cei mai valoroşi intelectuali au fost, sunt şi vor fi cei care citesc şi altceva înafară de ziare sau site-ul preferat de ştiri, iar cei mai împliniţi, social, politicieni au fost, sunt şi vor fi cei care, în copilărie au citit doar abecedarul, completându-şi la tinereţe cunoştinţele intelectuale cu lecturarea cărţii de telefoane şi a mersului trenurilor şi avioanelor.
Indiferent cum am sta, în picioare, în mâini, în cap, pe scaun sau lungiţi, trebuie să recunoaştem că nivelul nutriţional şi activitatea sexuală echilibrată nu umanizează. Pentru ca animalul cu aspect de om chiar să fie om, este nevoie şi de librării. S-a ajuns în situaţia în care librarii oftează după cititorul ideal pe care l-au pierdut tot mai mult, după 1 ianuarie 1990. Dacă analizăm atent situaţia actuală, se constată că nu doar prelungita criză economică este de vină. O parte din vină, poate cea mai mare, o poartă apariţia, din ultimul deceniu al secolului trecut, al unui nou tip de mentalitate. Sub acest aspect, cea mai mare responsabilitate o are politica culturală a momentului, care a fost şi continuă să fie, de masivă manelizare a existenţei, sub toate aspectele sale, inclusiv cul-tural-spirituală. Un alt aspect care a lovit dur în existenţa librăriilor a fost lăcomia. Nu a librarilor, ci a celor care prin activitatea lor au menirea de a răspândi şi cultiva nevoia de gândire. Groparii librăriilor sunt o parte dintre editori, unele emisiuni de televiziune, din păcate majoritare, site-urile, care din nefericire sunt făcute, coordonate şi patronate de o copleşitoare majoritate de inculţi şi agramaţi ce masacrează cu inconştientă nonşalanţă limba română. Drept dovadă, a se vedea fotografia alăturată, secvenţă din filmul „Zulu”, mostră de folosire torturantă a limbii pe care unii, cândva, o asemănau cu un fagure de miere, dar după cum este folosită acum, de tineretul paricopitat, o poţi asemui cu o sută de tărie. Din nevoia de bani sau din lăcomie, posturile de televiziune contribuie din plin la manelizarea gândirii. Editurile, majoritatea, publică literatură ce provoacă, în timp, diarea creierului. Mass media glorifică fufele şi fufeţii. Ca să nu mai vorbim de unele reviste literare ce publică tot felul de inepţii, numai să iasă un ban de cafea şi de ţigări. Pe scurt, factorul politic, majoritar incult şi agramat, promovează genocidul intelectual al românilor, exterminarea în masă a librarilor ce sunt, cu disperare, în căutarea cititorilor pierduţi. Pierduţi, deoarece unii au murit de bătrîneţe sau călcaţi de tren, maşină, ori, cazuri extrem de rare, când traversau distraţi pistele de decolare, de avion. Alţii, pierduţi deoarece au uitat să se mai întoarcă acasă, după ce au plecat în Vest, în căutarea unui loc de muncă mai bine retribuit.
După 1990, generaţia ce-a copilărit cu cheia apartamentului atârnată de gât, ajungând la schiloadă maturitate de gândire, după ce s-a scărpinat abitir între urechi de i-a ieşit fum prin păr, a emis un gând profund precum flatulenţa unui simian: „Nu trebuie, popor român, doar să doreşti să trăieşti ca-n Occident, trebuie să şi munceşti ca-n Occident”. Ceea ce n-au priceput tinerii ajunşi aleşi ai poporului este că nu trebuie să dorim să trăim ca-n Occident, nici să muncim ca-n Occident. Trebuie doar să ajungem, până la urmă, doar să gândim ca-n Occiden. Restul vine de la sine. Dar pentru a gândi ca-n Occident avem nevoie de cărţi şi de librării, de multe librării şi de mai puţini aleşi ai poporului. Poate, într-un viitor îndepărtat, nu neapărat idealizat, în fiecare sat, în afară de cârciumă, biserică şi cimitir, va exista şi o librărie cu un librar capabil să vândă cea mai dificilă marfă: cultura ca supot al gândirii ce umanizează. Dar până atunci, deocamdată, precum Diogene, librarii au pornit în lungul marş al căutării cititorului pierdut.