Un maratonist japonez a trecut linia de sosire după,., 54 de ani, opt luni şi şase zile

Uneori, unui maratonist îi trebuie câteva zeci de ani ca să treacă linia de sosire. Şi chiar s-a-ntâmplat, în realitate, aşa ceva. La Jocurile Olimpice din 1912 au participat doar trei japonezi. Cei trei sportivi niponi şi-au văzut visul împlinit datorită generozităţii compatrioţilor lor care au cotizat ca ei să poată participa la Jocurile Olimpice de la Stockholm, din 1912. Deşi a trecut un secol de atunci, niponii îşi aduc şi acum aminte de singurul japonez care a participat la proba de maraton. Nu era prea înalt, avea 1,70 m., nu era nici prea solid, avea 64 de kg. Văzut de departe, semăna cu un băţ pe două picioare. O mulţime imensă se-nghesuia în stadion şi pe traseu pentru a vedea spectacolul sportiv. Cu câteva zile mai înainte, avusese parte de cel mai frumos spectacol la proba de 5.000 de metri, unde s-au luptat pentru medalia de aur francezul Jean Bouin şi finlandezul Kolehmainen, cel de-al doilea ieşind învingător cu un timp de 14 minute, 36 de secunde şi şase sutimi, record care n-a putut fi doborât decât după doisprezece ani.
Olimpiada rasismului
Deşi aparent calmă, atmosfera Olimpiadei din 1912 prevestea aproprierea marii conflagraţii. Era o atmosferă unde corectitudinea devenise o raritate. în aer pluteau germenii camuflaţi ai rasismului ce se vor manifesta sângeros în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu mai era mult până atunci. Doar 27 de ani. Dar revenind la Stockholm 1912, s-a considerat că a cincea ediţie a Jocurilor Olimpice a fost cea mai îngrozitoare din toată istoria Olimpiadelor. Cel mai zgomotos caz a fost cel al lui James Thorpe, de origine amerindiană, pe numele său adevărat Wa-Tho-Huk, care înseamnă Potecă Luminoasă. Câştigase probele de pentatlon şi decatlon, dat victoriile sale nu au fost pe placul organizatorilor deoarece James Thorpe nu aparţinea rasei albe. Organizatorii s-au făcut luntre şi punte până au găsit motivul pentru a-i lua medaliile. Cu trei ani înainte, jucase base-ball pentru suma de 60 de dolari pe lună, unde fusese înscris cu adevăratul său nume. Nu avea practic nicio legătură cu Jocurile Olimpice dar faptul a fost speculat din plin şi Wa-Tho-Huk a rămas fără medalii. Un alt caz a fost cel al afro-americanului Drew, marele favorit la proba de 100 metri. Deoarece proba trebuia neapărat câştigată de un american alb, Drew a fost sechestrat şi închis în vestiare, unde a stat până s-a terminat proba.
Speranţa Japoniei
Dar să revenim la atletul japonez care a plecat la Stockholm cu ajutorul subscripţiei naţionale. Pentru a ajunge în Suedia, i-au trebuit 18 zile: a traversat marea, apoi a călătorit cu Transsiberianul. I-au trebuit cinci zile ca să se refacă, să fie capabil să se alinieze la linia de start. Norocul său că a sosit în Suedia pe 2 iunie, cu o lună mai devreme de începerea Jocurilor Olimpice. în ziua când s-a dat startul la proba de maraton, era excesiv de cald: 30 de grade Celsius. Alergătorii, fiecare cu o batistă legată pe cap, formau un pluton compact. Shizo Kanakuri a luat startul ca toată lumea, dar nimeni nu l-a văzut trecând prin poarta în formă de ogivă.
A fost o zi aşa de toridă, că 32 dintre maratonişti au abandonat. Portughezul Francisco Lázaro, favoritul cursei, din cauza căldurii s-a prăbuşit la kilometrul 30, fiind dus direct la spital cu diagnosticul meningită cauzată de inso-laţie. I s-a făcut repede injecţii cu apă sărată. Starea sa de sănătate s-a ameliorat, dar a-nceput să delireze şi să dea din mâini şi din picioare de parcă alerga la maraton. Nu este de râs. Starea aceasta de delir la ţinut până pe 15 iulie, când a murit la ora 6 şi 20 de minute, dimineaţa, la vârsta de 21 de ani. A fost primul caz de moarte provocată de participarea la o probă olimpică. Presa portugheză din 1912 a titrat cu litere mari: „A murit precum soldatul de la Marathon”. Dar, pentru spectatorii Olimpiadei din 1912, moartea mai era încă un spectacol captivant. Vor trebui să treacă două războaie mondiale pentru ca moarte să nu mai aibă aura de spectacol sportiv, ci răceala fricii. Totuşi a mai fost nevoie de două decese, în timpul competiţiilor sportive, la Olimpiada de la Vancouver, în 1954 şi la cea din 1974, pentru a se lua în serios necesitatea controlului medical.
Shizo Kanakuri se născuse în data de 20 august 1891, având aproape aceiaşi vârstă cu portughezul Lazaro. Dar spre deosebire de portughez, nu a murit. Pur şi simplu dispăruse în timpul maratonului. Nu figura nici pe listele cu cei ce abandonaseră. Practic era de negăsit. Speriaţi şi intrigaţi, organizatorii au refăcut la pas traseul în speranţa că vor descoperi vreo bucăţică din japonez. Nimic. Nici un rest din trupul lui Kanakuri. Poliţia a început să-l caute. Japonezul a devenit repede o legendă de tip urban. Unii au declarat că l-au văzut cum căuta cu disperare, împleticindu-se, intrarea în stadion. Alţii că l-au zărit cum dădea pe gât un păhărel, în compania a două suedeze blonde, planturoase, iar el micuţ, pierzându-se între sânii lor. A mai fost căutat o perioadă de timp, dar nedându-se de urma sa, toată lumea l-a dat uitării, inclusiv presa de scandal.
Spălarea onoarei
Adevărul este că japonezul chiar nu era un maratonist de umplutură pe pista de alergare. Câştigase proba de 25 de mile în 2 ore şi 32 de minute. După Primul Război Mondial, a mai fost văzut la Jocurile Olimpice de la Anvers, din 1920, unde se va plasa al 16-lea, cu timpul de 2 ore şi 48 de minute, apoi la Paris, în 1924, unde, din cauza efortului fizic, poate şi vârsta, va abandona cursa de maraton. Cu toate acestea, nimeni nu-şi mai aducea aminte că el era cel ce dispăruse în mod misterios la Jocurile Olimpice din 1912. în 1952, când se aniversau 50 de ani de la prima Olimpiadă, un ziarist suedez a început să scormonească trecutul pentru a scrie în rezumat despre cele 50 de ediţii. Astfel, reporterul l-a redescoperit pe Shizo Kanakuri, cel din 1912, trăind liniştit în oraşul japonez Tamana, unde era profesor de… geografie. Contactat, Shizo Kanakuri a acceptat să vorbească. După ce a alergat 30 de kilometri, din cauza căldurii, a simţit că va leşina. Pe pragul unei case, a văzut un om bând un suc. Făcând semne din mâini, i-a cerut să bea apă. Milos, suedezul i-a dat apă de băut şi chiar i-a oferit un pat să se odihnească puţin. Shizo Kanakuri nu a zis nu. S-a aşezat pe marginea patului cu gândul să se odihnească puţin, dar a căzut ca doborât şi nu s-a mai trezit decât a doua zi. în timp ce organizatorii se dădeau de ceasul morţii, Shizo Kanakuri sforăia fără probleme în pat. Când s-a trezit şi a aflat că maratonul se terminase de mult, lui Shizo Kanakuri i-a fost aşa de ruşine faţă de cei care i-au sponsorizat deplasarea, încât nu a mai vrut să se-ntoarcă-n Japonia. Dar a fost convins să renunţe la acest gând, inclusiv la cel al sinuciderii, care-i trecuse prin minte, şi a fost urcat pe un vas, debarcând cu cea mai mare discreţie, în Japonia.
Dar povestea lui Shizo Kanakuri nu s-a terminat în 1952. Conform tradiţiei, cursa de maraton nu se consideră terminată până ce ultimul participant, dacă nu a leşinat sau nu a murit pe traseu, nu trece linia de sosire. în 1967, la 76 de ani, Shizo Kanakuri revine în Stockholm, cu ocazia inaugurării unui mare magazin. Fără să i se spună chiar totul din prima, este dus la stadionul olimpic, cel din 1912 şi, la intrarea în arenă, i se explică ce se vrea de la el. Shizo Kanakuri zâmbeşte, se apleacă salutându-i ceremonios pe organizatorii acestei originale curse, şi aleargă pe pistă, trecând linia de sosire în aplauzele a câtorva zeci de suedezi, aflaţi de o parte şi de cealaltă a pistei. După un maraton prin viaţă de 54 de ani, opt luni, şase zile, opt ore, treizeci şi două de minute, douăzeci de secunde şi trei zecimi, la Stockholm, Shizo Kanakuri trece linia de sosire, în maratonul început în 1912.