Universitatea din Massachusetts (UMass) Amtierst a demonstrat: Austeritatea economică impusă de FMI, o enormă greşeală

Din observarea de zi cu zi a vieţii sociale, în România de după ’89 este chiar indicat să fii prost deoarece poţi muri fără durere în suflet sau regrete. Mass media, cea care mai există şi posturile de televiziune generaliste, după rezultatul alegerilor din 2012 nu mai suflă un cuvânt despre faptul că ne aflăm în continuare în criză economică. Nu este una nouă, ci continuarea crizei din 2008 ce a fost declanşată de creditele subprime. Adevărul este că românul are o îndelungată experienţă istorică de a trăi în sărăcie. Singurul care nu a ieşit în pierdere de pe urma crizei economice întreţinută şi acum fie intenţionat, deoarece este rentabilă, fie din prostie, este FMI. Desigur mass media occidentală vorbeşte şi scrie despre actuala criză economică care sper să nu dureze mai mult decât Războiul de şapte sau cel de 100 de ani. Dar să fim cu picioarele pe pământ. Mass media românească se vrea occidentală, dar nu este, fiind o pricăjită variantă ce a imitat cu succes doar zona de scandal sau „senzaţional”. Astfel, cititorii români de presă, tipărită sau electronică, au început să prefere cadavre, violuri, furturi, atacuri înarmate, scandaluri economice, relatări despre „iubiţi” politicieni trimişi să se destindă în noile stabilimente de odihnă, cu regulamente speciale ce respectă normele prevăzute în Codul Penal. Astfel, totul este un teatru unde se joacă o singură piesă: cea a aparenţei de dreptate, de prosperitate, de gândire, de tot ce speraţi. De exemplu, ce-l mai gustat act al acestei interminabile piese de teatru medieval naţional, căruia i se mai spunea în Occident, într-o traducere cuvânt cu cuvânt, teatrul de mistere, este cel al judecării şi condamnării. O condamnare de doi, patru sau şapte ani, suficient cât să nu moară condamnatul de oftică, după gratii. Un mizilic în comparaţie cu câte are pe conştiinţă, mai ales cea economică. Apoi, din motive de publicitate politică, după o terapie fortifiantă de câteva luni, condamnatul este retrimis printre cei vii cu aură de martir, aceasta fiind confecţionată de mass media în complicitate cu opinia publică ce percepe telenovelistic realitatea cotidiană.
Handicapaţi sufleteşte
Să revenim însă la realitatea economico-financiară a Occidentului, realitate la care visăm oligofrenic să ajungem, fără ca vreodată s-o vedem şi-n variantă U.E.RO., ea fiind mai mult accesibilă în varianta U.E.RRO. Pe scurt, francezii au dat în clocot când au aflat, luna aceasta, prin intermediul publicaţiei „New York Times” că trei profesori în domeniul economiei, din cadrul Universităţii din Massachusetts (UMass) Amherst au demonstrat că propovăduirea austerităţii de către vestalele FMI infirme sufleteşte, la care au aderat fără să clipească unii şefi de guverne paraplegice cerebral, este o… gafă de gândire economică care produce, pentru a prelua cuvintele celor din Massachusetts, … dezordine economică, financiară şi socială. De fapt, universitarii nord-americani au dreptate dacă binevoim să ne amintim că, din clipa în care FMI şi-a băgat coada în viaţa economică a Argentinei, impunând politica socială a austerităţii, aceasta a fost nu la un pas, ci o jumătate de pas de război civil devastator, ceea ce desigur ar fi avantajat producătorii şi negustorii de armament. Dar n-a fost să fie, spre oftica celor din urmă menţionaţi. De fapt, cei mulţi ca firele de nisip care trăiesc doar pentru a-şi face nevoile şi a se reproduce, nici acum nu au înţeles că FMI este de fapt o asociere de cămătari sau, pentru a fi poate şi mai bine înţeles, o firmă particulară al cărui unic obiect de activitate este vânzarea de bani. Partea neplăcută este că FMI a ajuns atât de puternic şi de ipocrit, încât sub aparenţa că vrea binele, de fapt îşi protejează vânzarea de bani, impunând politica socială care-l avantajează pe el, nu populaţia care, prin intermediul guvernului, cumpără bani, fie ei euro sau dolari. Pentru a simplifica: un guvern o dă-n bară cu bugetul. Atunci, pentru a evita un posibil război civil sau posibile mişcări de stradă scăpate de sub control, apelează la FMI, solicitând un împrumut, adică cumpără bani pentru nevoile sociale interne, în care include şi clientela politică. Desigur, un astfel de guvern nu poate plăti cash, dar poate plăti în tranşe scoţând populaţia la produs. Când FMI vinde bani, nu înseamnă că dă un euro sau un dolar la preţ de un euro sau un dolar. FMI va vinde guvernului, să zicem, un euro sau un dolar la un preţ de un euro şi treizeci de cenţi sau un dolar şi douăzeci de cenţi. Partea proastă este că preţul nu este fix. Fluctuează. Moneda României este leu. Încă. Este şi aici o şmecherie. Existenţa leului permite acumulare rapidă de profit prin acceptarea pericolului financiar al fluctuaţiei parităţii care, din păcate, loveşte dur în românul ce se împrumută în euro. Cursul euro include şi un procent care include preţul de cumpărare al împrumutului. Sistemul bancar nu va explica niciodată pe înţelesul omului de rând, deoarece şi-ar pierde o parte din profit, transparenţa nefiind sănătoasă… financiar.
Deci, povestea cu… eroarea de gândire economică a FMI-ului riscă să se lase cu scandal. „New York Times” chiar a menţionat că astfel de gafe femeiste nu sunt o raritate, dar pănâ acum au fost trecute sub tăcere. Care va să zică, concluziile expuse în articolul „Creşterea economică în perioadă de criză” („Growth in a Time of Debt”), publicat în 2010 de doi profesori economişti de la Harvard, foşti angajaţi ai FMI, Carmen Reinhart şi Kenneth Rogoff („R & R”), au revenit în actualitate, fiind făcute praf şi pulbere de Universitatea din Massachusetts (UMass) Amherst. Faptul că specialiştii FMI în economie sunt atacaţi, nu este întâmplător. Deci, după trei ani, nu oricine, ci alţi specialişti în economie, tot profesori universitari dar nu de la Harvard, situată la Cambridge, Massachusetts, ci de la UMass Amherst, tot Massachusetts demonstrează că faimosul duo harvardian R & R au greşit, denotă că respectivii au fost stimulaţi pecuniar să greşească deoarece FMI avea nevoie de o acoperire pentru politica sa financiară internaţională. Şi nu orice acoperire, ci una de prestigiu. Or, acest serviciu nu putea fi oferit decât de către Universitatea Harvard, cea mai veche instituţie de învăţământ superior din Statele Unite, fondată în 28 octombrie 1636. Revenind analitic, raţionamentul şefilor FMI este foarte simplu: ei au luat decizia de a impune fiecărui guvern care a contractat împrumuturi femeiste, politica socială şi financiară care le permite recuperarea sumelor de bani vânduţi. Când au constatat că unele grupuri de oamenii au început să mârâie, să organizeze proteste de stradă, în diferite state, şefii FMI au constatat că au nevoie de o acoperire justificatoare, bine argumentată economic oferită pe tavă, contra cost de una sau două persoane. Dar nu oricine, ci de către cineva care, prin tradiţie combinată cu snobism, impune respect necondiţionat, anulând din start orice tentativă de contrazicere. Această calitate nu o avea decât cea mai veche universitate americană: Harvard. La banii pe care-i învârte, FMI-ului nu i-a fost greu să cumpere conştiinţe profesionale. I-a găsit pe Carmen Reinhart şi Kenneth Rogoff, faimosul duo poreclit „R & R”, mai ales că lucraseră pentru FMI. Reamintim: criza economică a izbucnit în 2008. În 2010, statele afectate de criză, încep să se-mprumute. Tot în 2010 apare articolul lui „R & R”, pe care toată lumea îl ia de bun, pe care nimeni nu-l pune la îndoială, pe care nimeni nu-l comentează, nu-l critică. Şefii FMI îşi freacă mulţumiţi mâinile. Jocurile sunt făcute, prim miniştri guvernelor care au cumpărat bani de la FMI acceptă politici sociale impuse de această organizaţie a cămătarilor internaţionali. Toţi prim miniştri, printre care şi faimosul Emil Boc, aveau o calitate intelectuală ideală pentru FMI: nu se pricepeau la economie, adică, pe înţelesul omului simplu, erau proşti tămâie.
Efectul „R&R”
De fapt, care era ideea de bază din articolul lui „R & R”? Una foarte simplă: nivelul de creştere economică al unei ţări este corelat negativ cu datoria sa publică, din clipa în care aceasta depăşeşte pragul de 90% din PIB. Limbajul pompos, de specialitate, în mod sigur i-a impresionat pe politicienii de tip Boc, făcându-i să devină slugile docile ale FMI-ului. Mai mult, asemenea miniştri au avut tupeul tipic jigodiilor politice de a ieşi în faţa oamenilor, spunându-le că şi-au sacrificat prestigiul, popularitatea, încrederea maselor populare, imaginea publică pentru a salva ţara. Dar aceasta este doar un amănunt de decor politic intern. Într-un limbaj neuniversitat, teoria lui „R & R” se traduce prin grija FMI-ului de a recupera banii vânduţi = împrumutaţi + profitul = dobânda. Or, pentru a face garantat rentabilă afacerea vânzării de bani, trebuie controlat PIB-ul ţărilor care au picat în capcana financiară a FMI, iar banii pentru investiţii, în loc să se ducă spre crearea condiţiilor economice de creştere a puterii de cumpărare a fiecărui cetăţean, trebuie să se ducă către FMI care îi rulează către alte afaceri. Dar, pentru ca un guvern să poată trimite tranşa de bani + dobânda, trebuie operat în sectorul social, singurul care produce pentru a ţine în viaţă pe cel financiar. Iar operarea în sectorul social pentru a trimite bani FMI-ului înseamnă reducerea locurilor de muncă = creşterea şomajului, reducerea salariilor = scăderea puterii de cumpărare. Iar şomaj + scăderea puterii de cumpărare = scăderea nivelului intern de viaţă şi creşterea imigrării. Creşterea imigrării înseamnă reducerea capacităţii totale de producţie a unei ţări, inclusiv în domeniul atât de lăudat al turismului care cică ar fi sursă de prosperitate, dar care în realitate nu poate aduce prosperitate atâta vreme cât nu mai este cine muncii pentru a avea bani cu care să plătească serviciile oferite de mult lăudatul turism. Aceste relaţii simple nu le-a priceput autistul Boc. FMI-ului i-a fost uşor să pătrundă în România. PDL-ul, mai corupt decât toate partidele autohtone la un loc, trebuia să câştige cu orice preţ puterea politică. Deşi nu exista cadrul economic necesar, fostul prim ministru Tăriceanu avertizând asupra acestui fapt, pedeliştii au promis măriri de salarii şi de pensii, iar prostimea, simpatică, naivă şi disperată financiar cum e ea din ’92, a pus botul. Or, bani pentru respectarea cel puţin parţială a promisiunilor nu erau. Atunci, pentru salvarea aparenţelor, s-a recurs la ajutorul FMI-ului, deşi poporul chiar nu avea nevoie de FMI. Mai mult, dacă i se explica că deocamdată nu se pot mări salarii şi pensii deoarece nu sunt bani, poporul ar fi înţeles şi ar fi votat partidul care ar fi prezentat programe de ieşit din criza economică. Din nefericire, nici atunci, în 2008, în 2009, niciun partid politic românesc nu a fost capabil să prezinte un program credibil de ieşire din criză pentru simplul motiv că toţi au perceput activitatea politică ca pe o afacere personală de grup. În acest caz, pentru câştigarea puterii s-a mers pe varianta cea mai simplă: promisiuni. Să se promită poporului ce-şi dorea acesta cel mai mult. Îşi dorea măriri de salarii şi pensii, măriri la promitem, chiar dacă au avut ulterior parte de mărirea scăderii puterii de cumpărare. Îşi doreşte poporul să fie pedepsiţi corupţii, traficanţii de influenţă, asta le promitem mai ales că avem de unde alege, partidele adverse fiind pline de corupţi. Şi PDL-ul a gâdilat sentimentul de disperare al poporului. Şi USL-ul, după aceea, va gâdila şi el disperarea poporul care a rămas intactă şi în prezent.
Pe scurt, Thomas Herndon, Michael Ash şi Robert Pollin, cei trei profesori universitari, specializaţi în economie, de la UMass Amherst, au demonstrat că „R&R” de la Harvard vorbesc ca să nu-i ia somnul. Cei trei de la UMass Amherst pornind de la aceleaşi date şi analize economice folosite de „R&R” au ajuns la un rezultat diferit: pragul de 90% din PIB al datoriei publice nu afectează de fapt creşterea economică a unui stat. Deci, nu era nevoie de concedieri masive, nu era nevoie de reduceri de salariu sau de pensii. Deci, pentru a extinde aria refuzului social, nu era nevoie de Emil Boc la putere până-n 2012. Deci… nu era nevoie nici de FMI a cărui moralitate ridică multe semne de întrebare din clipa în care Jeffrey Franks este surprins petrecând cu Blejnar, şeful fiscului în România. Deci… poporul român trebuie să-nţeleagă c-a sosit momentul să caşte ochii mari de tot înainte de a se tot repezi, din disperare, să voteze, chipurile să scape de unii, când de fapt, în esenţă, sunt toţi la fel.
Oricum, de la apariţia articolului semnat de Thomas Herndon, Michael Ash şi Robert Pollin, scandalul este mare. Numai la noi nu se aude nimic deoarece nimeni nu are interes. În afara graniţelor româneşti, de o parte şi de alta a Atlanticului, s-a înţeles deja că programele de austeritate socială nu sunt justificate economic, exceptând desigur FMI-ul. Cu furie şi groază s-a constatat că articolul
din 2010 al lui „R&R” a fost
folosit şi răsfolosit pentru a se justifica programele de austeritate ce permiteau FMI-ului să-şi recupereze banii. Numai la români e linişie şi pace. O linişte şi pace de cimitir… economic.