Viaţa de azi, un sport extrem

Preot loan ŞTEFĂNESCU
În trecut, viaţa oamenilor era mai liniştită, semăna cu o corabie care plutea pe ocean, având ca destinaţie limanul mântuirii. Desigur că, uneori, apăreau şi furtuni, dar prin credinţă şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, călătoria redevenea liniştită şi se continua. Astăzi, viaţa se aseamănă cu sporturile extreme, este ca şi cum călătorim cu o canoe pe un râu de munte, cu multe locuri greu de trecut, cu stânci de care ne lovim, întâlnind de multe ori şi cascade abrupte. În călătoria aceasta foarte puţini reuşesc să se salveze. Primejdiile zilnice ale vieţii apar precum stâncile ascuţite, care lovesc în corabia vieţii noastre şi o găureşte şi se umple de apă, iar noi ne scufundăm. Şi atunci, unii dintre noi simţim nevoia să căutăm o scândură de salvare, o soluţie, ceva de care să ne prindem şi să ieşim la liman, înainte să ne ia iureşul sălbatic şi să ajungem la cascadă şi să pierim în aplele năvalnice.
Însă, în agonia şi deznădejdea noastră, Dumnezeu, care doreşte ca nimeni să nu piară, când îl strigăm şi îl rugăm, uită viaţa noastră păcătoasă, ne întinde o mână de ajutor şi ne slavează. Dacă, în final reuşim, cu ajutorul Lui şi ieşim din încurcătură, din operaţie, din boală, din strâmtoare sau necaz, prin această minune ni se dă prilejul să ne revizuim viaţa, să luăm măsurile ce se impun şi să fim mai atenţi. Dar, din nefericire, puţini recunoaştem minunea, ca să ne folosim de iubirea şi mila lui Dumnezeu faţă de noi, şi repede la uităm pe toate. Spunem că: „Aşa a fost să se întâmple!” ca să nu spun că de multe ori considerăm că este reuşita noastră. Şi luăm din nou canoea, ca să ne continuăm la fel ca mai înainte călătoria primejdioasă. Nu privim deloc şi nu sesizăm primejdiile zilnice, ci alergăm neîncetat, mulţumiţi de bogăţiile care ne fac să fim lipsiţi de griji, fără să ne gândim că undeva, vreodată, trebuie să se oprească şi „canoia” vieţii noastre. Aşa ajunge omul într-o zi, în faţa unei „cascade uriaşe”, unde piere, înainte să apuce să atrige după ajutor.
Aşa le pierdem pe toate! Înainte să apucăm să spunem: „Am păcătuit Doamne, iartă-mă!” ne găsim deja în viaţa cealaltă, în faţa Judecătorului drept! Şi atunci va fi vai de noi, pentru că vom apărea precum robul acela din Sfânta Evanghelie, care a intrat la nunta împărătească fără haina cuvenită sufletului, fără spovedanie şi împărtăşanie. Dacă nu ne pregătim cum trebuie, vom auzi şi noi acele cuvinte înfricoşătoare din gura lui Dumnezeu: „Prietene, cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă?” Şi atunci vom lăsa capul în jos, auzindu-L spunând slujitorilor Săi: „Apucaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l afară în întunericul cel mai din afară! Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 22, 1213).
Stau şi mă întreb: de ce suntem atât de nepăsători în faţa valorii minunate a sufletului nostru şi a vieţii veşnice? De ce aşteptăm ultima clipă a vieţii noastre ca să-L căutăm pe Dumnezeu şi să-i cerem ajutorul? Dumnezeu este Viaţă şi împarte viaţă, prin urmare de ce să aşteptăm să rezolvăm marea problemă a mântuirii, cu puţin timp înainte de moarte? Mă surprinde neplăcut cei care în ultimul moment al vieţii îl cheamă pe preot la spital sau acasă, siliţi de rude, ca să nu moară neîmpărtăşiţi. Ce-au făcut toată viaţa de nu s-au îngrijit până atunci? De ce nu şi-au pus în ordine sufletul? De ce nu s-au spovedit şi împărtăşit? Pentru că nu au dorit să piardă nimic din confortul material şi din obiceiurile lor rele, căci ştiu că duhovnicul le va spune să se oprească dacă doresc să vadă faţa lui Hristos.
Iată cu diavolul ne face să fim nepăsători faţă de cel mai important lucru din viaţa noastră! Dacă ne hotătâm să mergem într-o călătorie, ne pregătim din timp, ca să n-avem probleme. Şi dacă pentru o călătorie pământească face pregătirile cu mult timp înainte, pentru călătoria cerească fără întoarcere, nu trebuie oare să ne pregătim din timp?
Să luăm aminte! Dumnezeu se uită după fiecare din noi şi mereu ne aşteaptă, ca pe fiul risipitor, însă nu se duce după el în ţara pierzării. Numai întors la casa părintească fiul este repus în cinstea cea dintâi. Cu Dumnezeu nu ne putem întâlni în ţara păcatului, ci numai întorşi la casa părintească, la El acasă. Numai aici găsim „haina” necesară sufletului pentru călătoria cerească.
Ca fiul risipitor am greşit şi eu, Îndurate… Învredniceşte-mă, Doamne, să Te bucur şi eu cu întoarcerea mea!