Vrei să-L iubeşti pe Dumnezeu ?

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Dacă vrei să-i iubeşti pe Dumnezeu atunci trebuie să fii vrednic de El şi nu înţepenit în păcatele tale. Dorinţa de a-L iubi pe Dumnezeu trebuie s-o avem cu toţii; să ardă în noi această dorinţă. Dacă vom avea această dragoste de Dumnezeu, atunci lanţurile patimilor noastre vor cădea de la sine, iar urmele lor se vor topi şi vor fi mistuite de focul dragostei dumnezeieşti.
Şi eu, doream mult să mă învrednicesc de această dragoste, mă străduiam să fac binele, să fiu milostiv faţă de cei din jur, să-mi iubesc duşmanii… însă nu simţeam iubirea lui Dumnezeu în mine, şi în plus patimile mele îmi spuneau că sunt străin de această dragoste. Dar gândul, dorinţa de a-L iubi pe Dumnezeu nu mă părăsea, însă nu reuşeam asta! Deşi eram conştient că puterea vieţii constă în iubirea de Dumnezeu, şi mă rugam să-mi dea Dumnezeu această dragoste, nu primeam răspuns. Dar iată că Dumnezeu a îngăduit să ma îmbolnăvesc. Învins de păcat, am rămas să zac în păcate, iar doragoste încă nu aveam. Atunci mi-am adus aminte de sfaturile duhovnicului meu şi am început să mă căiesc mult şi am primit bucurie, căci am simţit cum păcatul a început să-şi piardă puterea asupra mea: gândul păcăros n-a mai apărut în inima mea, iar căinţa mea s-a unit cu mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru toate.
Cu cât sufeream mai mult, cu atât mai bine mă simţeam. O meritam! Meritam suferinţa, care a început să grăiască în mine, înlăuntrul meu, cu o atât de mare putere încât nu puteam să nu strig: „Doamne, ajută-mă!” şi ajutorul lui nu s-a lăsat aşteptat prea mult.
Uşor, uşor am devenit conştient că sunt un mare păcătos, însă în acelaşi timp, nădejdea fierbinte în dragostea lui Dumnezeu care nu vrea moartea păcătosului ci însănătoşirea lui, îmi dădea puterea de a mă ridica. Au apărut lacrimile, care nu puteau fi oprite, iar inima se umplea de un sentiment pe care nu-l pot descrie -era o putere care pur şi simplu „m-a înviat”, mi-a trezit sufletul. Cu siguranţă că era iubirea de Dumnezeu!
Iată dar, iubirea de Dumnezeu este puterea vitală a sufletului. Prin ea, omul se naşte din nou, şi la el vine Dumnezeu prin puterea Lui. Trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să trăieşti cu El, să inspiri şi să expiri duhul dragostei Lui.
Inima care se curăţeşte de păcate este o comoară pentru om. Abundenţa roadelor bune apleacă până la pământ crengile copacului, şi multe virtuţi smeresc cugetarea omului binecuvântat. Precum trunchiul susţine ramurile copacului împovărat cu roade, tot astfel frica de Dumnezeu susţine sufletul virtuos, încărcat de roade.
Dragostea este bunul tuturor bunurilor. Ea singură ne uşurează toate cele apăsătoare şi ne dă putere să suportăm cu răbdare toate nestatorniciile vieţii. Ea poartă povara fără să-i simtă greutatea.
Dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, înalţă sufletul omului. Ea ne îndreaptă spre tot ce e înălţător şi ne îndeamnă să aspirăm spre ceea ce este desăvârşit. Dragostea nu îngăduie niciunui lucru pământesc să ne reţină. Ea doreşte să fie dezlegată de orice legătură lumească pentru ca nimic să nu-i întunece privirea, nici un bun să nu o lege şi nici o lipsă să nu o tulbure. Nu există nimic mai plin de bucurie decât dragostea; nu există nimic mai bun decât ea nici în cer nici pe pământ, pentru că Dumnezeu este dragoste.
Cel care are dragoste sfântă pentru Hrisos, acela se bucură totdeauna (II Corinteni 6,10); este liber cu adevărat. Cine-L iubeşte pe Dumnezeu, acela înţelege glasul dragostei. Dorinţa sufletului de a iubi este un strigăt mare şi continuu către Dumnezeu.
Este nevoie de dragoste multă şi mare. Şi spune Mântuirotul Hristos: „Mai mare dragoste decât aceasta minemi nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii săi” (loan 15,13).
Mare nevoie este, astăzi, să-şi pui sufletul pentru alţii, mai ales dacă ai în vedere sentimentul interior al omului care face asta. Este mare nevoie să nu te laşi ros de zavistie faţă de alţii, ci chiar să te bucuri de bunătatea lor şi să te întristezi pentru că le lipseşte dragostea către alţii. Este nevoie să folosim darul lui Dumnezeu, capacitţăile date de El pentru împlinirea ascultărilor şi dorinţelor, şi să respectăm în viaţă ordinea rânduită de El, împlinind poruncile Lui.
Trebuie să fii creştin nu pentru tine, ci pentru aproapele. Aproapele şi dragostea noastră către el reprezintă uşa prin care putem pătrunde la Dumnezeu. Dacă aproapele va scuipa după tine, tu să ştergi. Şi dacă va scuipa din nou, poţi să-i spui între patru ochi că nu se face aşa, să-l convingi şi să-i arăţi şi lui „uşa” salvatoare, prin care se poate pătrunde la Dumnezeu.
Dacă albina înţepând pe om moare, tot aşa şi omul care îi face rău aproapelui (îl „înţeapă”) îşi dăunează sufletului, moare duhovniceşte.
Vom răspunde pentru fiecare ocazie de a-l ajuta pe aproapele pierdut de noi din neglijenţă, lipsă de atenţie, lene, iubire de sine. Acea ocazie nu se va mai întoarce. Ea ne-a fost trimisă de Dumnezeu pentru a-i demonstra că îl iubim.
Aşadar, demonstrează-i şi tu că îl iubeşti!